Vasile Filip Soporan

„România între mecanismele democratice mai vechi și mai noi”

Ne găsim la momentul în care campania electorală ar trebui să aducă clarificări majore problemelor cu care ne confruntăm la nivelul situației politice, economice și al modului în care reușim să rezolvăm durabil problematica socială, toate acestea desfășurându-se sub impulsul pozitiv al integrării noastre, la nivel global și particular, în structurile Uniunii Europene.

Ce constatăm în momentul de față? Mai multe mesaje ale unor situații de care ar trebui să se țină seama sunt legate de faptul că numărul locurilor de muncă este într-o scădere pronunțată, cu precădere în domeniul privat, că economia este într-un regres continuu greu de oprit, că leul devine din ce în ce mai slab, criza politică scumpind finanțarea externă, că industria materialelor de construcție se va găsi într-o situație dificilă, chiar dramatică, în următoarele șase luni, că bugetul general consolidat a înregistrat în primele nouă luni ale anului un deficit de 25,56 miliarde de lei, că devalorizarea leului anulează scăderea prețului locuințelor, iar în ultima perioadă băncile străine și-au redus expunerea pe România cu 2 miliarde de euro și multe alte evenimente care afectează direct și indirect viața de zi cu zi a cetățenilor.

În momentul de față apare din ce în ce mai puternic o poziție exprimată de către reprezentanții patronatului și ai societății civile, potrivit căreia „Este tot mai clar că politicienii nu mai pot conduce singuri țara. Legislația este realizată fără sprijinul unui pol serios al patronatelor care sunt implicate în mod direct în economie și cunosc adevăratele probleme. Patronatele trebuie să se asocieze pe ramuri economice, pentru a avea un cuvânt greu de spus în crearea politicilor pe termen mediu și a exercițiilor bugetare multianuale” (Nicolae Dușu, președintele Asociației Pro BCA – Ziarul Financiar, 26.10.2009).

Consider că această problemă este deosebit de actuală în momentul în care se pune în discuție o problemă constituțională importantă, aceea a modului în care va arăta Legislativul și modul în care acesta răspunde unei reforme de substanță a statului și a funcțiunilor de îndeplinit în procesul de modernizare a României. Seriozitatea tratării acestei probleme vine de la faptul că în permanență a existat în istoria țării noastre o dezbatere importantă asupra locului pe care-l au în sistemul constituțional șeful statului, șeful Executivului și puterea legislativă. Așezarea puterii într-un sistem democratic se face greu la nivelul României. În istoria tranziției permanente, începute în 1859, guvernele și parlamentele au dispărut și s-au format la dorința conducătorului, iar clasa politică, lăsând cu ușurință exprimarea opoziției democratice deoparte, a încercat de cele mai multe ori să justifice poziția șefului suprem.

Aceasta fiind tradiția noastră, consider că, pe lângă discuția asupra sistemului cameral, unicameral sau bicameral, și asupra numărului de parlamentari, cerută prin referendum, ar trebui pusă în dezbatere și reprezentativitatea acestora. Ținând cont de analiza patronatelor, doresc să pun în discuție propunerea ca alegerea celor trei sute de parlamentari să se facă după următoarea formulă: două sute de parlamentari să fie aleși prin vot direct universal, egal,