Ion Dumitru

„România și dezvoltarea durabilă”

Segmentul de biosferă care acoperă spațiul românesc a fost înzestrat cu biodiversitate de excepție și cu resurse naturale extrem de bogate. România a fost printre primele țări ale Europei care a început o exploatare nerațională a resurselor ei odată cu sfârșitul secolului, resurse care au servit dezvoltării altor state, dar nu României.

Perdantă mai ales în Al Doilea Război Mondial, resursele naturale au fost angajate în plata unor mari despăgubiri de război, ca apoi să fie absorbite de un sistem economic contraproductiv, neeficient, care a perpetuat subdezvoltarea pe termen lung, corelată cu degradarea naturii.

După 1990, România a ales calea involuției economice, pe fondul unei risipe fără precedent, pe fondul degradării foarte accelerate a patrimoniului natural.

În mai puțin de 10 ani, patrimoniul natural și agricol al României s-a diminuat cu peste 22 miliarde dolari SUA, îndeosebi prin: distrugerea a circa 360.000 hectare pădure; distrugerea a circa 200.000 hectare pomi; distrugerea a circa 150.000 hectare viță-de-vie; reducerea cu peste 39% a stării de fertilitate a solului, prin demineralizare, eroziunea solului, alunecări, deșertificări etc.; reducerea cu peste 60% a performanței sistemelor agricole; abandonarea producției interne de produse alimentare în favoarea importului, ceea ce a creat premisele unei crize economice și sociale fără precedent, asemănătoare cu cea din Asia dinaintea revoluției verzi; arhitectura peisagistică a României a suferit degradări greu de recuperat și care nu se vor putea recupera decât în decursul mai multor generații; poluarea morală a constituit cel mai mare fenomen de poluare, cu implicații grave asupra erodării resurselor de tot felul și a biodiversității.

Guvernul care a venit la putere trebuie să stopeze aceste fenomene, altfel România va deveni, în următorii 20 de ani, țara cu cel mai sărac patrimoniu natural din Europa. Să nu uităm că, pentru refacerea echilibrelor naturale pierdute, România ar trebui să planteze, în următorii 10 ani, cel puțin un milion de hectare de pădure și să-și refacă potențialul de producție a sistemelor naturale și agricole. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, conceptul de dezvoltare durabilă va rămâne un subiect pentru simpozioane și dezbateri, segmentul românesc al biosferei situându-se în afara noțiunilor de conservare și gestionare a resurselor și biodiversității, iar societatea românească va rămâne în exteriorul definiției noțiunii de civilizație.