„Românii, Spațiul Schengen și recursul la demnitate”
Trăind în cercul nostru (mioritico-balcanic) strâmt, norocul ne ocolește adesea, și nu atât din vina altora, cât mai ales a modului particular în care, de veacuri, ne rostuim existența la porțile Orientului. Hărăzit de soartă a viețui la confluența de interese și de belicoase confruntări ale unor alcătuiri statale, de fiecare dată mai puternice decât noi, românii, popor năpăstuit, „bătut din veac în veac de toate furtunile” (N. Iorga), au străbătut cu greu secolele în arealul geopolitic carpato-dunăreano-pontic. Ereditatea noastră complicată („progenitură de origine romană” peste care s-au insinuat violent numeroase hoarde barbare, aciuate vremelnic sau definitiv, în spațiul nostru valah) și odiseea supraviețuirii sub diverse stăpâniri, cu tot ceea ce presupunea ea: obediență, umilință, sărăcie și înapoiere, ne-au pervertit, se pare, iremediabil, sufletele și comportamentul.
Așa stând lucrurile, ducem cu noi fără de voie blestemul imposibilității de a evada din ceea ce unii numesc, inspirat sau doar ironic, „fabulos spirit”, în realitate un amestec bizar de trăiri și gesturi, caracterizat prin fatalism mioritic, șmecherie, oportunism, tentația de a ne suspecta și disprețui reciproc, reacția viscerală de a ne persifla și înjura și, nu în ultimul rând, acea subită miopie când e vorba de bârna din propriii noștri ochi. În fața urgiilor barbare, mai vechi sau mai noi, ne-am regăsit cu greu spiritul de ordine și de agregare, acel spirit care, atunci când s-a manifestat, ne-a permis unele succese militare și benefice impulsuri pentru evoluția noastră ca popor și entitate statală europeană.
Mai la îndemână s-au dovedit a fi însă, din nefericire, bejenia și abandonarea pământului, nu înainte de a fi sistematic pârjolit, supușenia umilitoare („capul plecat...”, gest creștinesc și oportun poate, dar umil totuși!) și resemnarea în bine-cunoscutul spirit al fatalismului mioritic. Am plătit toate acestea cu prețul multor veacuri de ocupație străină, de amară umilire, de spoliere a resurselor și de înapoiere economică, social-politică și spirituală.
La adăpost de barbariile orientale, declanșate intempestiv și imprevizibil de seminții pe care propriile spații (atunci când aveau vreunul) „nu puteau să-i mai încapă”, Occidentul, care ne pune azi la colț, și-a statornicit structuri și norme, a construit orașe și a înălțat catedrale și universități, punând temeiurile Renașterii și căutând în tihnă „piatra filosofală”. Gospodăriile, pădurile și ogoarele lor, ferite de pârjolul devastator al focului, au continuat a-i îndestula pe ei și mijloacele lor productive, oferindu-le acel belșug material, necesar și oportun evoluției, prosperității și creației. Iubirea
aproapelui, smerenia în fața lui Dumnezeu, milostivenia și toleranța creștinească față de „greșelile greșiților” nu i-au împiedicat să tortureze, să mutileze și să-i ardă pe rug pe nefericiții cu alte convingeri și idei, așa cum nu au avut nicio reținere în a interveni asupra estului și sud-estului european pentru a-și disputa la mezat zone de influență din această parte de continent. „Apostolii” civilizației occidentale care ne admonestează azi, mânați mai ieri de interese meschine și acționând „în umbra crucii”, au ars, au distrus și au ucis secole de-a rândul, croindu-și cu sabia și cu armele de foc drumul „triumfal” către „locurile sfinte”, Orientul îndepărtat, Lumea nouă de peste Ocean și Africa.
În epoca modernă, rațiunile lor „civilizatoare” i-au purtat prin nemărginirea africană la vânătoare de negri pentru plantațiile americane și la deposedarea violentă a localnicilor de aur, diamante, mirodenii, fildeș și de propria identitate. Secolul al XX-lea nu a fost răvășit de noi, românii, popor mult prea blând, pașnic, milostiv, cu frica lui Dumnezeu și preocupat doar de sărăcia și nevoile sale. Cei care au făcut-o cu prețul a zeci de milioane de vieți frânte de glonț, de foame și de boli au fost tot cei aparținând spațiului „civilizator” care, cu ipocrizie, ne trag azi de urechi, considerându-ne nedemni a intra în Spațiul Schengen.
Occidentalii au uitat mult prea repede că lideri de-ai lor, în cârdășie cu Stalin, au scos la mezat teritorii românești, iar către sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial au negociat la tarabă destine și spații de viețuire ale unor popoare est-europene, asistând apoi imperturbabil la căderea Cortinei de Fier peste continent.
Acceptarea noastră în NATO și UE s-a făcut și ea cu multă întârziere, după demersuri îndelungate și umilitoare și parcă pe ușa din dos, locul de acces bine-cunoscut al servitorilor și al rudelor sărace. Speculându-ne cu ipocrizie acele complexe ale noastre, generate de buna-credință și de cunoscutul nostru bun-simț, dar și dificultățile reale prin care trecem, dificultăți de care unele structuri, agenți economici și instituții occidentale nu sunt deloc străine, ni se amână mereu intrarea în spațiul european de liberă circulație. Argumentul corupției, invocat cu obstinație ca impediment al aderării noastre la Schengen, este unul ipocrit și necinstit, adevăratul motiv fiind generat de rațiuni politice, economice fără îndoială, și nu în cele din urmă de blestematul nostru obicei de a ne prosterna în fața „Porții”, de a ne denigra și trăda țara, de a ne vinde elitele și voievozii, întru satisfacerea intereselor meschine ale unora dintre ai noștri și cu prețul nefericirii tuturora. Corupția, dacă există (și ea, din nefericire, există la noi, atingând dimensiuni ce ne îngrijorează și ne revoltă), nu este însă nici invenție românească și nici particularitate exclusivă a comportamentului românilor. Această racilă a contemporaneității noastre, cu implicații negative privind evoluția către progres, civilizație și prosperitate generală, are la noi cauze multiple, complexe, mai vechi, dar și mai noi, precum veacurile de asuprire străină, în care viețuirea și supraviețuirea noastră biologică și națională au fost mereu puse la îndoială, deceniile de glaciațiune comunistă petrecute în spatele Cortinei de Fier, unele schimbări produse de evenimentele din decembrie 1989, libertatea prost înțeleasă și mai ales democrația noastră „originală”. Se mai adaugă la toate acestea politicianismul nostru dâmbovițean, confuziile stârnite de unele decizii și prevederi legislative, nefericitele metehne securisto-comuniste ale unora, tentația condamnabilă de înavuțire imediată, cu prețul necinstei și al nefericirii altora și, nu în ultimul rând, justiția făcută la comandă politică, în mod
arbitrar, subiectiv, ineficient și inadecvat, cu ale sale grave consecințe în toate sferele vieții sociale. Primirea noastră în Spațiul Schengen, fără alte condiționări și amânări, ar fi un gest reparator față de suferințele mai vechi sau mai noi ale românilor, contributori, direct sau indirect, la prosperitatea tihnită a Vestului și ca o ispășire a occidentalilor de păcatele blazării, trădării, duplicității, ipocriziei.
Recursul prim-ministrului și al celorlalți lideri USL la înțelepciunea cea de pe urmă a poporului nostru, ce ne îndeamnă la atitudine demnă în fața celor ce nu ne vor, mi se pare oportun, de admirat și de urmat.
Îmi îngădui să conchid că, dacă demnitate nu e, nimic nu e!
## „Violența împotriva femeii”
Luna martie nu înseamnă doar a treia lună din calendar, ci este și luna dedicată femeii. Declarația mea politică se numește „Violența împotriva femeii” și, cu toate că avem suficiente motive care ne determină să purtăm femeilor respect și să le omagiem, nu putem uita că pe glob există încă femei care nu duc o viață ușoară. Această violență se manifestă diferit în societăți diferite. Poate să meargă de la abuz psihologic și fizic în familie la căsătorie forțată la vârste mici și la alte practici violente. Toate formele de violență împotriva femeii sunt încălcări inacceptabile ale drepturilor omului și stau în calea egalității de șanse dintre femei și bărbați.
În România, una din trei femei a declarat că a fost abuzată fizic sau verbal de către partenerul de viață, conform Studiului Sănătății Reproducerii. Violența în familie este preponderent îndreptată împotriva femeilor – în 2012, dintr-un total de 9.372 de victime, 5.160 au fost femei, iar în 2011, dintr-un total de 8.787 de victime, 5.794 au fost femei; numai în București, în perioada 2011–2012, au fost înregistrate 968 de cazuri de violență împotriva femeii în familie, 10 decese ca urmare a violenței și 47 de violuri în stradă, conform datelor Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.
O cercetare la nivel național făcută de Centrul Parteneriat pentru Egalitate a arătat că 827.000 de femei au suportat în mod frecvent violență în familie sub diferite forme, 739.000 de femei au fost insultate, amenințate sau umilite, mai mult de 320 de femei au fost abuzate fizic și un număr similar au suferit abuzuri care au dus la restrângerea forțată a relațiilor sociale, peste 70.000 de femei au fost abuzate sub forme multiple, inclusiv sexual.
Violența împotriva femeilor are drept consecință costuri foarte mari la nivel de cheltuieli naționale pentru îngrijiri medicale, acțiuni în justiție și acțiuni ale poliției, precum și pierderi în domeniul realizărilor educaționale și în cel al productivității. Un studiu arată că fiecare act de violență face ca femeile să piardă în jur de 7 zile de lucru. Stresul și situația economică, lipsa de soluții și măsuri din partea guvernanților, toate acestea au dus și la violențe în familii și în cupluri, victime fiind de cele mai multe ori femeile.
În calitate de cetățean român, sunt datoare să semnalez faptul că și în țara noastră numărul cazurilor de violență în familie este din ce în ce mai mare, sărăcia a generat și generează violență, iar noi, femeile, suntem cele mai predispuse.
Violența împotriva femeii este o realitate cruntă, iar diverse estimări arată că abuzurile nu doar persistă, ci sunt în creștere. Din păcate, de cele mai multe ori, aceste fapte fie nu sunt cunoscute, fie sunt ignorate. Strâns legată de valori
și tradiție, adânc înrădăcinată în mentalitate, în felul în care sunt considerate femeile, această realitate este greu de acceptat și cu atât mai greu de schimbat.
Violența împotriva femeilor este determinată direct de relațiile de putere inegale dintre bărbați și femei. Amploarea acestui fenomen și faptul că ține de relații de putere mai curând decât de caracteristici și comportamente individuale le fac o problemă publică. Oricând vorbim despre putere, inevitabil facem politică.
Echilibrarea relațiilor de putere între femei și bărbați este un efort pe care îl putem începe cu toții în relațiile noastre personale, examinând modurile în care comportamentul fiecăruia contribuie la perpetuarea acestor relații de putere inegale. Ar trebui să fim cu toții preocupați de ceea ce se întâmplă cu viitorul nostru, în condițiile în care probabil un milion de familii se confruntă cu diverse probleme. De asemenea, trebuie amintită și responsabilitatea autorităților, care este invocată numai în cazurile de crimă și de violență extremă și numai punctual. Rar apar informații despre ce ar trebui să facă victimele aflate în situații similare pentru a se proteja (certificat medico-legal, ordin de protecție, adăposturi și centre de consiliere). Poveștile femeilor care au reușit să rupă cu succes lanțul dependenței economice și psihologice de agresor își găsesc rar locul în paginile ziarelor.
În opinia mea, violența împotriva femeii reprezintă o mare problemă și de aceea trag atenția asupra acestui lucru.
Haideți ca împreună să iubim femeia, să o cinstim și să o apreciem, pentru că este ființa unică din univers care se dăruiește soțului și copiilor pentru a oferi dragoste din nesecatul izvor de iubire!
Fie ca acest martie să deschidă drum de primăvară spre noi idealuri și înfăptuiri!
„Politică și filantropie”
_Dați, și vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura_ . (Luca 6)
Prezenta declarație politică este mai mult o rugăminte, o pledoarie pentru a ne mobiliza și a vă îndemna să contribuim cu mai multă stăruință la alinarea suferinței și a marilor necazuri care se abat, cu sau fără vină, asupra unora dintre semenii noștri. Acest lucru se poate face, printre altele, inițiind sau participând la diferite campanii caritabile.
La una dintre acestea mă voi referi și de la început confirm că vreau să mă alătur colegei noastre, doamna deputat Gabriela Podașcă, în a cărei scrisoare ce ne-a fost adresată ne propune să uzăm de calitatea noastră de parlamentari pentru a contribui și a influența, pe cât ne stă în putință, redirecționarea părții din impozitul pe venit, acel 2%, conform Codului fiscal și Legii sponsorizării, către ONG-urile care se îngrijesc de tratamentul și de integrarea în societate a copiilor cu tulburări de autism. Am cunoștință că în ultimul timp s-au obținut succese în lupta cu această boală, dar programele specializate necesită cheltuieli care depășesc posibilitățile celor mai multe dintre familiile din țara noastră.
Am lucrat ca medic printre persoanele bolnave și știu câtă nevoie de ajutor este în acest domeniu. Legislația noastră privind sponsorizarea, mecenatul și voluntariatul prevede mai multe domenii în care acțiunile de sponsorizare se pot concretiza, dar lasă, cum este și firesc, la libertatea contribuabililor alegerea entităților și/sau a campaniilor la care să aloce sumele deductibile din impozitul pe profit. Mai
cunosc, din raportările pe anii trecuți, că sumele cele mai mari, de peste 90%, merg către sport, în principal către fotbal. Nu am nimic împotriva sportului, fie și din motivul că între educație fizică, sport și starea de sănătate există o corelație pozitivă și sunt de acord ca tinerii să facă mai mult sport.
Dar aici și acum eu vorbesc de caritate, iar în domeniul îngrijirii bolnavilor, al tratamentului unor maladii grave și foarte costisitoare, în țară și în străinătate, este cea mai acută, mai vitală și mai sensibilă nevoie de contribuții benevole. Cum bine se știe, fotbalul aduce el însuși bani, dacă este făcut la nivel ridicat, și, în plus, are și multe alte surse. Presa și chiar justiția ne-au prezentat destule cazuri de persoane care fac mulți bani din sport sau pe seama sportivilor și uneori chiar pe seama bugetului de stat.
Dimpotrivă, în domeniul medical, boala, bolnavii, se află în strânsă legătură cu sărăcia cea mai severă; oamenii bolnavi sunt, de obicei, săraci, iar săracii sunt cei mai expuși la îmbolnăvire.
În spiritul celor de mai sus, îndrăznesc și eu să vă rog să luați parte, cum știți dumneavoastră mai bine, la alinarea suferinței oamenilor bolnavi, fie copii, tineri sau vârstnici. Putem face acest lucru în multe feluri dacă ne aplecăm un pic spre această zonă. În discuțiile și întâlnirile noastre publice avem ocazia și căderea morală să pledăm pentru a crește sumele direcționate voluntar de la aceia care au și care pot fi convinși să doneze spre aceia care au nevoie de operații și tratamente, spre organizațiile care se îngrijesc de copiii bolnavi, spre acelea care desfășoară programe de integrare a copiilor și a tinerilor în viața socială și profesională. O listă cu astfel de organizații ne-a oferit doamna deputat Podașcă, dar sunt sigură că și dumneavoastră v-ați întâlnit în colegiile electorale cu astfel de situații.
În final, țin să mulțumesc doamnelor și domnilor parlamentari care, având venituri personale din care pot trăi normal, ați donat o parte din venituri și chiar indemnizația de parlamentar unor centre – ONG-uri și persoane care se îngrijesc de oameni în suferință și în sărăcie. Totodată, sunt convinsă că fiecare dintre noi putem face mai mult bine în această direcție și vă îndemn să nu ezitați.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.