Dumitru Mihalescul

„Să ducem toți copiii la școală!”

Nu pot să nu constat faptul că, deși suntem în anul 2017, la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, deși unii spun că „economia duduie”, problemele sociale structurale din România continuă să se accentueze. Ce țară este aceea în care unii se laudă că evoluțiile economice sunt printre cele mai bune din lume, dar tavanele școlilor cad peste elevi în sălile de clasă? În beneficiul cui se duce creșterea economică din România, dacă unul din cinci copii nu poate să meargă la școală din cauza sărăciei? Cum putem spera la o țară „ca afară”, dacă generațiile tinere nu ajung decât în parte să urmeze măcar cursurile învățământului obligatoriu?

Când vor trece oare de la vorbe la fapte, adică la implementarea acelui pact pentru educație semnat de toate partidele politice în urmă cu 10 ani?

Când oare vom acorda învățământului românesc o finanțare adecvată, nu de 6%, nu de 5%, dar măcar de 4-4,5%? Se pare că niciodată învățământul nu este prioritatea vreunui guvern!

Nu vreau să fiu înțeles greșit, că aș acuza pe cineva anume! Starea jalnică în care se află astăzi învățământul românesc nu este imputabilă numai unui ministru sau numai unui guvern, ci este imputabilă tuturor miniștrilor și tuturor guvernelor care au condus România în ultimii 27 de ani. Responsabilitatea pentru fundătura în care a fost dus învățământul este a întregii clase politice, a tuturor partidelor și a tuturor celor de a căror competență a depins schimbarea în bine, atât a infrastructurii școlare, a salarizării dascălilor, cât și a aducerii tuturor copiilor la școală.

Nu știu dacă de la înălțimea clădirii Parlamentului se vede și se cunoaște faptul că, astăzi, în România, mii de copii nu merg la școală, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu pot, pentru că sărăcia îi ține acasă. Nu există copil care să nu-și dorească să meargă la școală, să se joace cu ceilalți, să-și facă prieteni, să cunoască și să descopere! Nu există părinți care nu-și doresc din toată ființa lor ca micuții lor să aibă o șansă mai bună în viață, știind că acea șansă vine numai și numai dacă vor merge la școală.

Nu știu câți dintre dumneavoastră cunoașteți că, pentru mii de familii, prețul unei perechi de ghetuțe îi împiedică să-și trimită copiii la școală. Câți oare cunosc faptul că mii de micuți merg seara la culcare cu stomacul gol? Aceasta este România prosperă? Aceasta este România, „tigrul” creșterii economice europene? Personal, nu cred că așa arată o țară dezvoltată, o țară cu ochii spre viitor.

Ca deputat, nu am constatat să existe vreo preocupare deosebită a Parlamentului României față de copiii din familii cu nevoi speciale, față de problema analfabetismului, față de abandonul școlar tot mai mare. Nu am constatat să miște pe cineva, guvernant sau parlamentar, nici măcar emoțional sau măcar formal, faptul că, în loc să meargă la școală, unii copii merg la munca grea a câmpului sau au grijă de animalele familiei sau ale altora. Această lipsă de preocupare a decidenților are, din păcate, implicații grave asupra viitorului acestor copii!