Mircea Irimescu

„Să nu-i uităm!”

## Stimați colegi,

Imediat după decembrie 1989, odată cu multe alte evenimente din trecutul țării noastre ținute „la secret” de regimul comunist, cetățenii României au luat cunoștință de un mare și atroce masacru executat în secolul XX asupra unui grup de civili de origine română. Este vorba despre exterminarea de către formațiuni militare ale armatei sovietice a peste 1.000 de civili pașnici și neînarmați în tragedia de la Varnița – Fântâna Albă, localitate situată în imediata apropiere nordică a actualei frontiere de stat dintre România și Ucraina.

Pe scurt, iată cum s-au derulat evenimentele care aveau să conducă la uciderea prin împușcare a unui numeros grup de țărani români de pe valea superioară a Siretului. La 7 luni de la ocuparea armată de către URSS a nordului Bucovinei și a Basarabiei, la sfârșitul lunii iunie 1940, în satele din sudul nou-createi (de către sovietici) regiuni Cernăuți s-a răspândit cu repeziciune zvonul că autoritățile de ocupație aprobă, tuturor celor care o solicită, repatrierea în România. Încrezători și naivi, locuitorii mai multor sate românești – în special Suceveni, Iordănești, Ropcea, Cupca, Pătrăuți, dar și din alte localități – au început să întocmească liste și tabele cu cei doritori să-și părăsească bunurile pentru a scăpa de „fericirea” de a fi cetățeni ai URSS-ului. Autoritățile sovietice nu au dezmințit zvonul și nu au descurajat în niciun fel acțiunea întreprinsă cu bună-credință de populația civilă.

În data de 1 aprilie 1941, în orașul reședință raională Hliboca, s-au adunat mai multe mii de oameni care se înscriseseră pe listele de plecare. În fața acestei situații, de neînțeles de ce așa de târziu, administrația sovietică locală a comunicat mulțimii adunate că nu se aprobă nicio trecere în România și că cei care vor fi surprinși în zona de frontieră vor fi tratați ca infractori. Precizarea acestor lucruri, venită tardiv, nu a putut evita grava pierdere de vieți omenești. Starea de agitație a mulțimii care aștepta de mai multe săptămâni plecarea nu a mai putut fi stăpânită. Organizați în procesiuni religioase, cu preoții în frunte, coloanele de țărani s-au pus în mișcare către frontieră pe calea știută și folosită de ei din vechime, acum închisă. La Varnița, la intrarea drumului în pădure, s-au trezit încercuiți de trupe militare special plasate, înarmate și instruite, care au deschis focuri de mitralieră provocând un carnagiu de proporții. Au scăpat doar cei care au beneficiat de ocrotirea Celui de Sus. Victimele au sfârșit în gropi comune săpate chiar la locul nenorocirii. Supraviețuitorii au relatat scene zguduitoare.

Deși dezvăluirile făcute despre acest Katyn românesc au stârnit vii emoții în conștiința publică românească la data când au fost făcute publice, în ciuda faptului că s-au publicat cărți, zeci de articole și s-au realizat filme documentare pe tema acestui act criminal grav, încet-încet, opinia publică românească, uneori amăgită cu fel de fel de subiecte profesionist fabricate în scop de manipulare, a uitat de acești martiri pentru valorile noastre naționale. Doar local, bucovinenii de dincolo și de dincoace de nedreapta frontieră marcată cu sârmă ghimpată care-i desparte de 70 de ani organizează an de an pelerinaje la locul tragediei, unde-i omagiază prin diverse ceremonii comemorative pe cei care și-au dorit cu ardoare să rămână cetățeni români. O vor face și mâine. Gestul lor merită apreciat.