Ion Eparu

„Să nu ne împiedicăm iar în pașii mari ai schimbării” Sunt două subiecte cu o importanță de necontestat, care în ultima săptămână au acaparat atenția factorilor de decizie și a opiniei publice. Vorbesc, desigur, despre tragedia petrecută în București, despre copilul în vârstă de numai patru ani, a cărui moarte a înfiorat pe fiecare dintre noi. Din nefericire, sentimentul nu a fost de durată, constat, pentru că s-a transformat repede în sursă de puncte de rating și inspirație electorală extracampanie, nu și în izvor de soluții. Aceeași soartă pare să o aibă și Proiectul Roșia Montană, îngropat în dezbateri bazate mai mult sau mai puțin pe informații obiective, corecte și concrete. Dacă două asemenea subiecte au reușit, în ciuda impactului asupra unei nații întregi, să fie astfel transformate în pretexte pentru afișarea unor interese pe care nu doresc să le calific, deocamdată, de ce să mă mai întreb cum multe altele, pe tapet de ani de zile, sunt sufocate în spatele unor dezbateri și măsuri fără acoperire? De aceea vreau să subliniez astăzi două aspecte pe care eu le consider deosebit de importante.

Începutul anului școlar stă sub semnul unor schimbări importante, care vizează întregul sistem de învățământ și multe dintre ele, în mod evident, sunt bazate pe continua degradare a calității educației, măsurată, an de an, în rezultate slabe ale elevilor la sfârșitul unui ciclu de învățământ. Este o discuție aproape nesfârșită care a culminat iar cu un set de modificări care au, din start, o bilă neagră: continuă un lung șir de reforme care au tot marcat învățământul românesc fără a-l readuce pe linia de plutire. Sunt de acord că este nevoie de o schimbare, dar în aceeași măsură sunt convins că aceasta nu poate fi impusă de pe o zi pe alta. Pentru că așa cum acest sistem nu a fost dat peste cap într-o vară sau într-un an, ci în câteva decenii, am fi nepermis de naivi să ne închipuim că educația românească poate reveni în parametri normali bătând din palme. Am spus-o și o voi repeta de câte ori este nevoie: viteza acestor modificări trebuie bine cumpănită, după ce atâta vreme sistemul nostru de învățământ a fost pur și simplu bulversat.

Din punctul meu de vedere, în acest moment prioritară ar trebui să fie creșterea calității în sistemul de învățământ. Or, măsurile de care aud sunt necesare, nu contest, dar aplicate, cred eu, cam cum ai pune carul înaintea boilor. Vorbim, din această toamnă, despre evaluări naționale din doi în doi ani, la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a. Mă întreb: vor putea acestea să regleze lucrurile din mers? Au avantajul lor, desigur. În primul rând, la examenele finale nu vom mai avea de-a face cu elevi care nu au văzut în viața lor coala albă cu colț negru și nici nu au antrenamentul testărilor, marcat de emoții și lucrul în oarecare condiții de stres, cert amplificat pentru cei care se confruntă cu o premieră. Pe de altă parte, vom măsura mersul lucrurilor mai devreme de clasa a VIII-a sau mai degrabă decât finalul liceului, unde ajung, după un filtru aparent, fără excepție, absolvenții de gimnaziu. Și, da, am avea un avans pentru a lua măsuri. Dar nu cumva, nesusținute în eforturile zilnice de la clasă, aceste testări se vor transforma pur și simplu într-o metodă prin care sistemul își va acoperi neputința? Este teama pe care nu ezit să o exprim, pornind de la un principiu simplu: oricât de multe extemporale vom da, ele nu vor reprezenta decât evaluarea eforturilor de zi cu zi. Iar dacă nu facem educația, în esență, una de calitate, cât de mult ne consolează faptul că am găsit o metodă să certificăm asta din doi în doi în ani? Pentru că așa ajungem în aceeași situație în care bacalaureatul, forma de selecție supremă din învățământul preuniversitar, scoate pe tușă câte jumătate de promoție odată.