Vasile Silviu Prigoană

„Să nu uităm de educația copiilor cu dizabilități”

În România, educația este un drept garantat, nu unul care trebuie câștigat. Copilul, în orice condiție s-ar afla, nu trebuie să-și cucerească dreptul la a învăța, indiferent de situația socială, boală sau dizabilitate.

După anul 2000, la nivelul Uniunii Europene s-au produs progrese importante în realizarea efectivă a unui spațiu european extins al educației. Obiectivele strategice în domeniul educației și formării profesionale, structurate în documentele elaborate de Comisia Europeană pentru Educație, vizează cu prioritate facilitarea accesului la educație și promovarea egalității de șanse.

Îmbunătățirea accesului la educație și formare pentru categoriile de persoane defavorizate, copii și tineri cu dizabilități, este un alt obiectiv prioritar pe care statele membre sunt chemate să-l urmeze.

Educația inclusivă reprezintă o bază importantă pentru garantarea egalității de șanse persoanelor cu nevoi speciale în toate aspectele vieții acestora, iar sistemele de educație din toate statele europene trebuie să devină flexibile, capabile să răspundă nevoilor variate, adesea complexe și specifice ale acestor elevi.

În România, educația copiilor cu dizabilități se derulează atât în unități de învățământ special, cât și în unități de masă, școli inclusive, care au posibilitatea de a primi copiii cu cerințe educaționale speciale.

În ultimii ani, acest proces de incluziune școlară a luat amploare, astfel încât un număr mare de copii cu cerințe educative speciale au rămas să învețe împreună cu ceilalți copii, în învățământul de masă.

Cu toate acestea, în sistemul de învățământ special cuvântul care guvernează educația copiilor cu dizabilități este inechitatea. Școlile speciale pentru copiii cu deficiențe senzoriale (surzi și nevăzători) sunt slab dotate cu materiale și mijloace educaționale adecvate, iar calitatea procesului educativ are astfel mult de suferit.

O problemă deosebită cu care se confruntă tot sistemul de educație specială este lipsa manualelor, iar ministerul nu a rezolvat această problemă, deși există promisiuni de câțiva ani buni. În acest sens, este relevant faptul că pentru elevii cu deficiență mintală ultima editare a manualelor a fost în anii ’70.

Mai mult, metodologia privind mobilitatea cadrelor didactice permite accesul într-o școală specială fără niciun fel de formare specifică. Nici cadrele didactice care au integrați

în clasă elevi cu dizabilități senzoriale nu beneficiază de formare sau sprijin din partea sistemului. Majoritatea profesorilor învață limbajul semnelor sau alfabetul Braille de la elevii mai mari sau de la părinții acestora.

Și toate aceste lucruri se petrec pentru nivelul de învățământ obligatoriu. Școala nu-i sprijină, societatea nu le respectă drepturile și nu-i acceptă, egalitatea de șanse rămânând, astfel, doar un deziderat.