Dumitru Mihalescul

„Să nu uităm niciodată cine sunt cei care au strigat pentru prima dată «Jos Ceaușescu!»”

Nu avem voie să uităm niciodată faptul că la data de 15 noiembrie 1987, adică în urmă cu exact 30 de ani, în România, la Brașov, s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceaușescu!”. Revolta a pornit nu de la intelectuali și elite, ca în alte state din Europa, ci de la oamenii simpli, de la muncitorii fabricilor brașovene – „Steagul Roșu” –, exasperați de viața grea și de lipsurile acute din viața lor și a copiilor lor: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”.

Zeci de muncitori și-au pierdut viața în această revoltă, sute au fost anchetați și torturați și zeci au fost răniți sau persecutați, ei și copiii lor, până la căderea definitivă a regimului comunist. „România nu va mai fi niciodată la fel după protestele de la Brașov”, au spus la unison ziarele și televiziunile din lumea democratică, conștiente că regimului comunist i s-a aplicat o lovitură grea, care urma să fie devastatoare în numai doi ani. Acțiunile muncitorilor

de la Brașov nu au zdruncinat doar comunismul românesc, ci și comunismul din toate statele Europei Centrale și de Est. O Europă întreagă ar trebui să cinstească așa cum se cuvine curajul muncitorilor brașoveni.

Din păcate însă, nici acum, la trei decenii de la aceste evenimente tragice care aveau să ne aducă libertatea, nu s-au găsit nici responsabilii, nici vinovații, iar memoria celor care s-au jertfit este tot mai firav cinstită de noi, de cei care ne bucurăm de darul uriaș al libertății. Mai mult decât atât, cuprinși de febra evenimentelor efemere ale zilelor noastre, îi cinstim tot mai puțin pe cei care aveau să dea jos jugul teribil al comunismului românesc.

Au trecut trei decenii de la strigătele de disperare ale muncitorilor, care își doreau lucruri considerate de unii mărunte, dar esențiale în viața lor, cum ar fi, de pildă, să poată să pună mâncare pe masa copiilor lor.

Astăzi, după atâta vreme, nu putem să spunem cu toată încrederea că muncitorul român, care lucrează în economia de piață și trăiește în democrație, este mult mai prosper decât muncitorul de la fabrica din Brașov din anul 1987. Mare parte a populației României continuă să se confrunte cu neajunsurile cotidiene și prea mulți copii români merg seara la culcare cu stomacul gol. Atunci nu se găsea pâine! Astăzi, pâinea se găsește, însă lucrătorul român face eforturi importante să o cumpere și să o ducă acasă, căci în puterea sa de cumpărare atârnă tot mai greu.

Nici condițiile de viață comunitare nu s-au schimbat radical. Școlile arată la fel, spitalele sunt aceleași, iar șoselele sunt doar pe alocuri cosmetizate. Dacă atunci apă caldă nu era deloc, astăzi facturile dau fiori reci tuturor celor care îndrăznesc să dea drumul caloriferului sau robinetului de apă caldă.

Cei care vor să ne păcălească și să spună că cinstesc memoria celor care s-au jertfit pentru noi în anii ’80 și pe care o să-i vedem cu toții încolonați cu jerbe și coroane de flori pe la monumente și morminte, toți aceștia ar trebui să răspundă la o singură întrebare: „Cât au împlinit ei din dorințele și visurile de libertate și prosperitate ale eroilor?”