Începând cu 1992, în fiecare an, pe 3 decembrie, este sărbătorită Ziua internațională de solidaritate cu persoanele cu dizabilități. Această zi a fost stabilită de către Organizația Națiunilor Unite și are ca obiectiv promovarea persoanelor cu dizabilități prin informarea cetățenilor cu privire la problemele legate de dizabilitate și mobilizarea susținerii demnității, drepturilor și bunăstării persoanelor cu dizabilități. An de an se urmărește sensibilizarea opiniei publice cu privire la beneficiile care ar decurge din integrarea persoanelor cu dizabilități în viața politică, socială, economică și culturală. Această zi are ca scop și motivarea populației în a înțelege efectele sociale generate de dizabilitate, și combaterea fenomenelor de discriminare la care sunt supuse, în unele cazuri, persoanele cu dizabilități.
Dizabilitatea nu este o problemă personală, ci ea se răsfrânge asupra societății, care, în această zi, devine mai conștientă și mai responsabilă față de persoana aflată într-o situație dificilă.
În România numărul persoanelor cu dizabilități, de diferite grade și tipuri, este de peste 700.000, la mijlocul acestui an, cifre care ne dau imaginea responsabilității pe care o are societatea și noi, de altfel, față de această categorie de persoane.
Dar cei mai vulnerabili și mai afectați din această categorie sunt copii.
Conform statisticilor, la sfârșitul anului 2012, în România existau 60.859 de copii cu dizabilități, dintre care 50,32% sunt copiii încadrați în gradul grav, 20,01% sunt copiii încadrați în gradul accentuat, iar 29,67% sunt cei încadrați în gradul mediu și ușor.
Când vorbesc despre acești copii, mulți dintre oameni spun că ei sunt cu nevoi speciale, cu handicap, cu deficiențe sau cu dizabilități, și aceasta nu numai pentru a-i clasifica, ci și pentru a-i delimita de marea masă a copiilor. Deși a trecut aproape un sfert de secol de la evenimentele din 1989, în societatea românească persistă ideea că acești copii sunt o povară și au șanse mici pentru a se integra.
În realitatea actuală, șansele acestor copii la o viața normală sunt aproape nule, iar acest lucru îmi este spus chiar de către părinții care mă interpelează la diversele întâlniri din Călărași. În lacrimi, aceștia povestesc cum le sunt marginalizați copiii pentru că sunt diagnosticați cu diverse afecțiuni neurologice precum autism, sindrom Down, sau ADHD. Multe dintre intervențiile mele se referă la copii și nimic nu e prea mult când vorbim despre viitorul lor, al nostru, al acestei țări. De aceea voi continua să abordez astfel de subiecte, voi continua să atrag atenția asupra acestor teme.
În România există multe asociații care luptă pentru drepturile copiilor cu handicap, unii dintre noi suntem membri sau sprijinim astfel de organizații, dar cred că întreaga clasă politică ar trebui să se alăture acestui efort. Dacă ne unim forțele putem să creăm un viitor mai bun pentru copiii noștri.
Cred cu tărie că niciun copil nu trebuie discriminat sau marginalizat. Orice copil, cu sau fără handicap, are dreptul la o viață normală în societate, iar noi toți trebuie să ajutăm la integrare.
Am cunoscut copii cu diferite forme de dizabilități și vă pot mărturisi că sunt niște copii deosebiți, care, atunci când beneficiază de sprijinul necesar, se integrează bine în școală și societate.
Acești copii merită respectul, sprijinul și înțelegerea noastră, pentru că, în ciuda obstacolelor imense pe care viața le-a ridicat în fața lor, ei reușesc să meargă mai departe și de multe ori reușesc chiar să ne zâmbească.
*
„Memoria Holocaustului – o recunoaștere internațională” România va prelua, din 2016, conducerea Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului.
Acceptarea României pentru preluarea președinției organizației este expresia recunoașterii eforturilor autorităților române de a prezerva memoria Holocaustului prin intermediul instrumentelor legale și administrative dezvoltate la nivel național și local, inclusiv prin colaborarea cu societatea civilă și organizațiile evreiești. De asemenea, este o recunoaștere a voinței țării noastre de a combate mai intens și mai eficient fenomenele de antisemitism, de negare a Holocaustului, xenofobe și extremiste de orice fel. Holocaustul a reprezentat întotdeauna o pagină zguduitoare a istoriei, prin cruzimile inimaginabile, prin amplitudinea și modalitatea sistematică de exterminare a ființelor umane, iar prevenirea unei asemenea tragedii consider că trebuie să fie o preocupare a întregii comunități internaționale.
Statul român va continua să sprijine orice activitate sau inițiativă menită să promoveze conviețuirea într-un climat de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și participarea României la acțiunea comună de combatere a antisemitismului și manifestărilor de intoleranță.
România a devenit membră cu drepturi depline în 16 decembrie 2004, în timpul președinției italiene. În octombrie 2003 a fost lansată Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România. Componența comisiei a inclus cercetători din România, SUA, Israel și Germania. Profesorul Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a fost desemnat președintele Comisiei.
În noiembrie 2004 a fost prezentat la București Raportul final elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, ale cărui recomandări s-au concretizat, în principal, prin înființarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și prin completarea manualelor școlare de istorie conform concluziilor raportului final, pentru a aborda și problematica Holocaustului.
Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului, fosta Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research, este o organizație interguvernamentală, creată în 1998, la inițiativa premierului suedez Goran Persson.
În prezent, organizația numără 31 de state membre, iar obiectivul principal al IHRA este de a încuraja activități legate de promovarea educației, comemorării și cercetării Holocaustului în statele membre, dar și în alte țări interesate, precum și de a asigura sprijinul politic necesar în vederea materializării acestora.
Parlamentul României a adoptat legi foarte clare, care condamnă Holocaustul și incitarea la ură rasială, iar aplicarea acestor prevederi legale este urmărită cu strictețe de autoritățile române și reprezintă expresia angajamentului nostru ferm de a nu permite escaladarea manifestărilor de rasism, discriminare și intoleranță. E datoria noastră să punem câte o cărămidă zilnic în această zonă, spre educarea noastră, a tuturor, și recunoașterea permanentă a acestui fenomen dramatic din istoria României de către toți românii.
*
## „8 decembrie – Ziua Constituției României”
Ziua Constituției României este sărbătorită în fiecare an pe 8 decembrie. Constituția României, prima de după Revoluția din decembrie 1989, a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 și aprobată prin referendumul național de la 8 decembrie, același an, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%.
Elaborarea, dezbaterea și adoptarea noii Constituții a României au durat un an și jumătate. În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională decidea, prin Legea electorală, ca viitorul Parlament să funcționeze, în principal, ca Adunare Constituantă. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iunie 1990, când a fost desemnată Comisia Constituțională pentru elaborarea Proiectului de Constituție. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, număra 23 de parlamentari și 5 experți – personalități ale învățământului juridic românesc și juriști cu activitate îndelungată.
În intervalul iunie 1990 – ianuarie 1991, Comisia a redactat tezele proiectului de Constituție, iar la 13 februarie 1991 acestea au fost prezentate Adunării Constituante, care le-a dezbătut până în iunie 1991. Între 15 iulie și 1 august 1991, grupurile parlamentare sau parlamentarii, individual, au înaintat amendamentele la textul rezultat după dezbateri. Împreună cu cele peste 1.000 de amendamente aduse, proiectul a fost din nou supus dezbaterilor în Adunarea Constituantă, în intervalul 10 septembrie – 18 noiembrie 1991, pentru ca, la 21 noiembrie, să fie adoptat prin vot nominal.
Votul decisiv asupra noii Constituții a fost dat la 21 noiembrie 1991, la București, deși inițial se propusese să aibă loc la Alba Iulia, prima capitală a statului român unitar. Din totalul de 510 parlamentari, au fost prezenți 509, din care 414 s-au pronunțat pentru și 95 împotrivă.
După patru ani de la adoptarea Constituției României, la 13 noiembrie 1995, deputații au adoptat, în cadrul ședinței Camerei Deputaților, propunerea legislativă privind proclamarea Zilei Constituției României pentru data de 8 decembrie. Plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, inițiativa legislativă a Camerei privind proclamarea Zilei Constituției României (Legea nr. 120 din 8 decembrie 1995).
Aniversarea celor 23 ani de la aprobarea noii Constituții postdecembriste, prin referendumul organizat în data de 8 decembrie 1991, reprezintă un moment festiv, dar și o ocazie de bilanț. La acel moment, adoptarea Constituției, prin voința a peste 8,4 milioane de cetățeni, a marcat reinstaurarea democrației și a statului de drept în România.
În cei 23 de ani de existență, Legea noastră fundamentală s-a dovedit a fi un corp de principii și norme moderne, ce a deschis drumul statului de drept și al economiei de piață. Constituția a reprezentat în tot acest timp o garanție a drepturilor fundamentale ale omului, dar și a funcționării instituțiilor de bază ale statului.
Dezvoltarea unui sistem politic pluralist, crearea unui cadru instituțional democratic și aderarea României la sistemul de valori promovat de instituțiile euroatlantice au fost posibile și datorită acestei Constituții.
Deși revizuirea Constituției este privită cu neîncredere și îngrijorare, existând temerea că o modificare de această natură poate antrena dezorganizarea unui echilibru găsit, este evident totuși că ideile pentru revizuirea Constituției nu pot fi ignorate, iar, în același timp, despre ele nu se poate discuta decât în termenii Legii fundamentale și cu respectarea formalităților prevăzute, care nu exclud și nu pot exclude conceptul de evoluție constituțională, cum nu poate fi exclus nici conceptul de realitate constituțională, ce este indisociabil legat de viața colectivă.
O Constituție reflectă însă starea unei națiuni și afirmarea valorilor fundamentale ale statului de drept. Ea nu trebuie privită ca ceva imuabil. Acesta este și motivul pentru care cred că adecvarea normelor sale fundamentale la realitățile politice, economice sau sociale trebuie regândită periodic.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.