Dorel Covaci

„Sărbătoarea Sfintelor Paști”

În curând, în dangătul clopotelor, cu lumânări aprinse, cu sufletele primenite și impregnate de nădejde și credință, vom întâmpina cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului. An de an ne mărturisim unul altuia, prin salutul „Hristos a înviat!” sau „Adevărat a înviat!”, convingerea că Mântuitorul Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat și a înviat.

În aceste zile sfinte, comemorăm patimile și moartea Domnului, dar, mai ales, sărbătorim învierea, triumful vieții asupra morții, dezrobirea omului din păcat și marea șansă de a fi părtaș Împărăției lui Dumnezeu, prin mijlocirea Mântuitorului.

Paștele este cea mai mare sărbătoare, temelia bisericii noastre, „a Sâmbetelor împărăteasă și doamnă, al praznicelor praznic și sărbătoare a sărbătorilor” (Penticostar, Canonul Paștilor).

Creștinismul, împreună cu Biserica și credința sa, are la bază cel mai important fapt istoric care s-a petrecut vreodată: adevărul Învierii. Acesta nu a fost ușor de înțeles nici la vremea lui și nici astăzi. Împotriva lui stau iscusiții întru tăgadă ai miracolului dumnezeiesc, „înțelepții” care au căzut în robia superstițiilor, a miturilor păgâne sau a propriilor idoli. Biblia, prin Apostolul Pavel, are un răspuns și pentru aceștia: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Corinteni 15,14). Adevărul Învierii este doar jumătate din adevărul mântuitor. Cealaltă jumătate este că Iisus Hristos, cu dubla Lui fire, dumnezeiască și omenească, S-a întors la Tatăl și va veni iar la sfârșitul timpurilor pentru a instaura Împărăția Sa.

Cu cât omenirea va cunoaște mai multe biruințe, cu atât va fi mai mare peste toate Biruința lui Iisus Hristos asupra morții și a păcatului, căci o victorie a omului este întotdeauna relativă, subiectivă, trecătoare, limitată, iar cea a Mântuitorului, permanentă, absolută, transcendentală. Învierea Domnului a îndreptat un rău imens, a întemeiat o realitate spirituală salvatoare, o Biserică luptătoare pe pământ, dar și una biruitoare în ceruri, ne-a scos din starea idolatră de ființe ale întunericului, din viciu și mizerie morală. Iisus Biruitorul devine „piatra din capul unghiului” (Efeseni 2, 19–22), întemeietorul creștinismului, cel care dă sens și speranță vieții, morții și învierii fiecărui om.

Învierea lui Hristos ne dă curaj să privim dincolo de o moarte tragică și dureroasă și să avem speranța veșniciei. Viața nu mai este o scânteie efemeră, născută în haos, ci devine o existență care moștenește eternitatea, cu mijlocire divină și preț de suflet curat.

Hristos a înviat și a biruit. Crucea și Învierea sunt cei doi poli ai vieții creștine între care ne desfășurăm existența, evoluăm, după modelul Mântuitorului: de la suferință la biruință, durere și bucurie, moarte și viață. Biblia, în Ioan 16, 33 ne reproduce cuvintele Mântuitorului în acest sens: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Din perspectiva vieții creștine, credem și biruim, la rândul nostru, prin Moartea și Învierea Sa, murim cu speranța de a învia, de a ne mântui, și înviem pentru a fi pe veci biruitori alături de Hristos.