Mircea Irimescu

Sărut mâna! Bună dimineața! „Aleși și alegători”. ## Stimați colegi,

În plină campanie electorală, tot mai des suntem puși în situația să luăm act de o adversitate socială majoră care se cultivă cu osârdie în rândurile populației țării noastre. Este vorba despre un presupus antagonism, cel între oamenii politici („aleșii”), identificați în multe cazuri cu parlamentarii, și restul populației țării („alegătorii”). Chiar dacă este vorba despre o șarlatanie electorală a unei minorități politice posesoare sau dornice de putere executivă discreționară și avem de a face cu un atac împotriva structurii de rezistență a democrației, puțini sunt cei care par a avea timp să vadă și să cântărească adevărul.

Încă din prima săptămână de activitate parlamentară am avut confirmarea unei situații pe care o bănuiam de mult: Parlamentul României reflectă fidel structura societății românești a timpurilor pe care le trăim. Cu excepția inegalității numerice în care sunt reprezentate aici femeile, proporția dintre deștepți și tonți, dintre frumoși și urâți, dintre tineri și bătrâni, dintre grași și slabi, dintre limbuți și tăcuți, dintre calmi și colerici, dintre serioși și flecari, dintre cunoscători și diletanți, dintre culți și inculți, dintre cei obsedați de corectitudine și șmecheri, care se găsește în mod obișnuit în România, se observă în Camera Deputaților și în Senatul României. Ceea ce se vede în piață sau pe stradă, este evident și în forul deliberativ suprem. Cei care au sperat că în Camerele legislative se va concentra o elită a țării au toate motivele să fie decepționați. În mare măsură este o situație firească, mai ales dacă se ține seama de pârghiile care asigură mecanismele selectării, promovării și cultivării oamenilor noștri politici.

Ăștia suntem, să ne asumăm răspunderea, să ne privim în oglindă și, dacă ni se cere, în cadru constituțional, să lăsăm locul altora care pot face mai mult ca noi pentru lumea românească, în suferință și cu răbdarea la limită. Oricum, datorită binefacerilor democrației, cel puțin o dată la patru ani – cu excepția Președintelui țării care o face la cinci ani – aleșii, începând de la ultimul consilier comunal, vin în fața alegătorilor pentru judecata activității depuse. Teoretic, poporul, potrivit capacității sale de a analiza și a discerne, sancționează și îndreaptă răul pe care l-a suportat patru (cinci) ani. Numai că, la noi, răul pare a fi perpetuu...

Am crescut cu admirație pentru cele ce s-au realizat la noi în anii democrației interbelice. În destule domenii, cele petrecute în acea perioadă a istoriei noastre pot fi considerate exemplare. Am întrebat persoane trăitoare ale epocii despre felul cum se comporta electoratul român atunci. Răspunsurile arătau că, în afara unui număr redus de persoane înregimentate politic, oamenii își vedeau de treburile lor și, de regulă, o dată la patru ani, se ocupau și de politică, adică mergeau la vot. În statele civilizate ale lumii de astăzi se întâmplă cam același lucru. Noi, însă, la fel ca alte popoare ieșite din comunism, trăim o adevărată molimă a contemporaneității: psihoza politicii.