Cătălin Cherecheș

„Satul maramureșean, în declin”

Maramureșul stăruie încă în conștiința colectivă ca un rezervor spiritual și cultural aparent nealterat.

Arhitectura satului din Maramureș s-a făcut cunoscută încă din secolul al XIV-lea. Mărturie stau și astăzi bisericile de lemn de la Ieud și cea din Bogdan Vodă, reședința voievodală de altădată. În perioada interbelică, satul maramureșean cade în vizorul cercetărilor etnografice și sociologice în lucrările lui Take Papahagi și Dimitrie Gusti. Tot în această perioadă sunt culese și înregistrate numeroase piese muzicale de către Tiberiu Brediceanu și compozitorul maghiar Béla Bartók. Cu toate acestea, în primul album turistic al României editat în anul 1938, Maramureșul nu este prezent nici măcar cu o imagine. Când s-a constituit Muzeul Satului din București în anul 1936 și s-au adus case din zonele etnografice cele mai reprezentative ale României, din Maramureș s-a strămutat biserica de lemn din Dragomirești pentru ca muzeul-sat să fie complet.

În plină perioadă comunistă, la trecerea în neființă a poetului Nichita Stănescu, maramureșenii au adus o cruce tipică Cimitirului vesel de la Săpânța și au plantat-o la căpătâiul poetului, ca semn de recunoștință pentru cel care i-a iubit atât de mult.

După Revoluția din ’89, Maramureșul încă mai avea să ofere imaginea idilică a unui sat autentic. Civilizația lemnului era încă destul de bine conservată. Satele din Maramureș erau adevărate muzee vii, încât cercetătorul japonez Miya Kosei a fost îndreptățit să afirme, cu ocazia unei expoziții de fotografii la Muzeul Omului din Paris, că „Țara Maramureșului este centrul lumii”.

O perioadă de timp am crezut și noi asta, noi, cei născuți în Maramureș, numai că, de la an la an, arhitectura satului din Maramureș s-a degradat. Fiecare a construit după bunul lui plac. Așa au apărut peste noapte case uriașe din fier și ciment. Arta kitsch-ului a invadat localitățile. Puținele case de lemn se vând aproape pe nimic. În curând vom mai admira arhitectura caselor de lemn în muzeele în aer liber din Sighet și Baia Mare. Nimeni nu este absurd și nu putem să le impunem locuitorilor de aici să trăiască precum în Evul Mediu. Și ei trebuie să profite de binefacerile civilizației: canalizare, aducțiuni de apă, televiziune prin cablu etc., dar

trebuie să li se impună să păstreze o linie arhitectonică a satului de altădată.

Străinii nostalgici vin în Maramureș să guste din farmecul unei vieți tihnite și sănătoase pe care ei au pierdut-o, dar, din păcate, nici noi nu le mai putem oferi mare lucru. Mult trâmbițatele programe de agroturism și pensiunile turistice din zonă nu mai au niciun efect pozitiv câtă vreme noi nu le mai putem arăta o țară a lemnului, o țară a porților de lemn, unică în lume.

De aceea, cer insistent Ministerului Culturii și Ministerului Dezvoltării, în numele locuitorilor din Maramureș, să întreprindă un program comun de reabilitare a satului maramureșean. Să impuneți măsuri în ceea ce privește politica de urbanism, iar casele nou-construite să fie moderne prin utilități, dar în același timp să preia elementele arhitecturii pe care satul din Maramureș le-a păstrat de secole.