Constantin Adăscăliței

„Se întorc românii plecați la muncă în străinătate’’ Ultimii 15 ani au reliefat un adevărat exod al românilor pe piața muncii din mult visatul Spațiu Schengen, dar și din țări extracomunitare. Am ascultat multe povești de viață ale unor oameni care au plecat în Spania sau Italia fără siguranța unui contract de muncă sau a unui acoperiș deasupra capului, dar și povești despre hărnicie și perseverență ale unor oameni care în străinătate s-au realizat și și-au făcut un rost.

Conform Ministerului Muncii, în 2013, peste două milioane de români lucrau în afara granițelor României, cu precădere în state UE. Oficial, peste 600.000 lucrează în Italia, deși statul italian raportează peste un milion de cetățeni români care locuiesc în peninsulă.

Statul spaniol raportează la rândul său aproape 900.000 de cetățeni români, dintre care 250.000 sunt înregistrați în sistemul de securitate socială spaniol.

Peste 200.000 de români se găsesc în Franța, 100.000 în Marea Britanie și Irlanda, 50.000 în Germania, iar 20.000 în Austria sau Olanda.

De menționat că, de-a lungul anilor, ocupațiile preponderente ale românilor plecați la muncă în străinătate au fost în domeniul construcțiilor, agriculturii și diverse prestări de servicii. Criza din imobiliare a afectat grav sectorul spaniol, țara în care rata șomajului în rândul propriilor cetățeni ajunsese la 26% în 2013, față de 0,8% cât era înainte de 2008. Lesne de înțeles cât de dificile au devenit obținerea și păstrarea unui loc de muncă în această țară, iar situația este aproximativ similară și în statul italian.

După vârful de criză economică, au apărut alte destinații atractive pentru cei care doresc să muncească în străinătate; este vorba despre țările nordice, care oferă locuri de muncă în agricultură, Marea Britanie, care și-a menținut un înalt plafon salarial, și Germania, țara cu cea mai evidentă revigorare economică din Europa.

O situație deosebită o constituie specialiștii cu înaltă calificare, medici, ingineri, IT-iști, care se duc în străinătate atrași de salarii incomensurabile față de posibilitățile românești. Această categorie funcționează însă după cu totul alți algoritmi geografici și economici.

Ca buni români, ne doream, încă din 2007, ca toți acești oameni să se realizeze material în străinătate, după care să se întoarcă acasă și fiecare să contribuie la dezvoltarea propriei comunități, prin investiții, noi mentalități și împărtășirea experienței internaționale. Contextul de care vorbeam mai sus se pare că grăbește vrând-nevrând înfăptuirea acestui deziderat. Anul acesta, de exemplu, în Colegiul nr. 3 Iași, în care am fost ales parlamentar, am constatat numeroase cazuri de familii repatriate, îndeosebi din Spania și Italia, majoritatea cu aceleași motivații: nu se mai găsește de muncă, iar concurența pe piața muncii a devenit împovărătoare.

Trebuie să ne așteptăm ca de la an la an numărul cetățenilor care revin în țară să crească exponențial. De noi depinde ca România să îi primească cum trebuie pe acești cetățeni, care timp de 10 ani au susținut, prin banii lor, dezvoltarea economică internă. Depinde de noi ca acești oameni să ne ajute la dezvoltarea durabilă, prin experiența dobândită în străinătate, și nu să îngroașe rândurile săracilor.