Mircia Giurgiu

Se pare că data de 1 aprilie va rămâne pentru totdeauna în conștiința românilor drept ziua care le aduce noi majorări de prețuri la alimente, servicii și utilități.

În fiecare an, cel puțin din 2005 până în prezent, 1 aprilie nu a rămas doar „ziua păcălelilor”, a unor glume nevinovate făcute de prieteni sau de posturile de televiziune ori de ziare abonaților. Mai nou, în România a devenit o practică majorarea prețurilor de 1 aprilie, poate tocmai pentru ca omul de rând să creadă că, de fapt, e numai o păcăleală, o glumă proastă și totul va rămâne la fel. Numai că, de fiecare dată, prețurile cresc și cresc și par a nu se opri din acest proces extrem de păgubos pentru buzunarul fiecăruia.

Ciudat, însă, este altceva: autoritățile vin cu tot felul de statistici prin care arată „procentele mari” cu care au crescut salariile în ultima perioadă. Uită din ecuație tocmai procentele mult mai mari cu care cresc prețurile. În ciuda „bunei intenții” a autorităților de a arăta efortul pe care îl depun pentru a crește salariile, uită că, de fapt, majorarea salariilor este estompată de creșterea mult prea mare a prețurilor.

Și, atunci, ce ne rămâne de făcut? Ieșim în stradă? Ce rezolvăm? În prezent, sunt atâtea conflicte de muncă și greve, și toate acestea par a nu interesa pe nimeni. Cei care decid majorarea prețurilor pentru a le corela cu cele din Uniunea Europeană nu cunosc procesul de corelare a salariilor cu cele din UE. Potrivit statisticilor, România are cel mai mic salariu minim pe economie. Și asta la un an de la aderare. Semnele aderării nu se văd decât în creșterea alarmantă și vertiginoasă a prețurilor, salariile rămânând la un nivel extrem de scăzut. Puterea de cumpărare a românilor este foarte mică și, din păcate, continuăm să fim o națiune de asistați social. Asta în loc să fim stimulați să găsim soluții pentru a ne ajuta singuri.

Birocrația accesării fondurilor europene în diverse domenii este foarte stufoasă și cei care totuși găsesc resursele să aplice renunță, pentru că nu își pot permite să acceseze un program european. În fiecare an, încă din perioada de preaderare, România returna sume importante pentru simplul motiv că nu erau cheltuite. Acum se întâmplă exact același lucru. De ce? Nu avem profesioniști care să redacteze corect proiectele pentru accesarea fondurilor? Avem, dar nu vrem sau nu știm să îi folosim. Întreb din nou: de ce?