Mircea Irimescu

„Secesiune și solidaritate”

Probabil că, încă de la eliberarea din decembrie ’89, în mințile multor intelectuali ai comunității maghiare din România, instinctiv sau indusă, a apărut ideea unei posibile separări de România. Trăind toată viața în spiritul ideii că li s-a făcut o mare nedreptate la Trianon, o schimbare de dimensiunea prăbușirii comunismului din România, cu deschiderea ei către democrație, trebuie să le fi nutrit speranțe de „eliberare”. Până la un punct, lucrul este de înțeles: idealul de integritate este chiar miezul sufletului unei națiuni. Numai că ceea ce pentru ei reprezintă unitate națională înseamnă distrugerea unității naționale pentru alții și, în acest caz, normele europene acceptate impun ca singură soluție conviețuirea în comun a comunităților naționale.

În viața publică din România, inclusiv în activitatea parlamentară, de cele mai multe ori, cetățenii de etnie maghiară au dat dovada unei înțelegeri a democrației și a unui comportament adecvat acestui tip de regim superioare celor etalate de media populației. Cu o importantă excepție: disponibilitatea de a-și împărți traiul în provinciile în care sunt majoritari cu eventualii intruși care ar intenționa să se stabilească acolo. Sub pretextul pericolului deznaționalizării, comunitatea maghiară promovează o politică de izolare a zonelor în care locuiește compact. Miza „purității” etnice a Ținutului Secuiesc este enormă, vitală pentru specularea în interes național a eventualelor conjuncturi favorabile schimbării statutului internațional al județelor preponderent maghiare, și nu numai, din România.

În plus, din ce în ce mai des, multe dintre informațiile de presă venite din Ungaria dovedesc o creștere importantă și constantă a naționalismului ungar, în măsură să influențeze comportamentele separatiste ale populației maghiare din țara noastră. Protestele și condamnarea fățișă a tratatelor de pace de după Primul Război Mondial au devenit evenimente comune. Neglijarea simbolurilor naționale ale statului român, inclusiv excese asupra unor valori cu rol simbolic pentru majoritari, nu sunt evenimente chiar rare. De câte ori are ocazia să evite reprezentarea ei de instituții ale statului român, în țară sau străinătate, comunitatea maghiară din România o face cu osârdie, preferând o reprezentare distinctă, cu sublinierea dincolo de normal a specificului național.

Adesea, în timpul dezbaterilor de la Comisia pentru cultură a Camerei Deputaților, am avut ocazia să constat dorința fierbinte a comunității maghiare – exprimată de colegii noștri care o reprezintă – de a se separa de tot ceea ce este românesc, de la legitima revendicare a bunurilor imobile care i-au aparținut (practicată peste tot în Europa civilizată), la recuperarea documentelor de arhivă pe care le-au creat (de neadmis aproape în toată lumea). Parcă de la sine, foarte multe familii din România folosesc canalele radio-tv cu emisie doar în ungurește.