Ioan Balan

„Securitatea mondială și cazul iranian!”

Nefericirea face ca teoria democrației pe care Francis Fukuyama o lansa la începutul anilor ’90 privind succesul iminent al democrației în lume să nu se fi concretizat decât în Europa de Est. În continuare, multe state din Africa sau Orient rămân sub povara regimurilor autoritare sau totalitare, legitimate pe necesitatea eliminării cu orice preț a inamicului extern.

Din păcate însă existența acestor regimuri se repercutează asupra propriilor populații, condamnate la sărăcie, exploatare și nerespectarea drepturilor omului, și asupra climatului de stabilitate și securitate mondială.

Resursele acestor regimuri nu sunt îndreptate, cum ar fi firesc, către prosperitatea propriilor popoare, ci sunt dirijate către acumularea de noi tehnici și noi echipamente militare, către arme de distrugere, unele chiar de distrugere în masă, care pot amenința nu numai țări, în particular, ci întreaga umanitate.

De mai bine de un an, nu departe de teritoriul României, tensiunile privind cursa înarmărilor nucleare iraniene a devenit deja un subiect care nu mai poate fi evitat sau trecut în plan secund.

Forțele democratice, reprezentând Statele Unite sau Uniunea Europeană, fac eforturi de constrângere pe cale politico-diplomatică sau economică, pentru ca Teheranul să înțeleagă că omenirea a avut deja parte de prea mult război și că amenințările pe care le aduce păcii, fie sub forma foametei, a penuriei energetice, a schimbărilor climatice sau a crizelor economice, sunt eforturile asupra cărora trebuie să se concentreze întreaga umanitate.

Personal consider că niciodată nu poate fi vorba despre prea mult efort diplomatic, dacă prin acesta s-ar putea evita pierderea de vieți omenești.

Nu este nici prima și, poate, nici ultima oară când conflicte regionale au izbucnit din pricina unor deficiențe de comunicare interculturală, din pricina subestimării puterii diplomației și compromisului în domeniul politicii externe.

Cred că avem, la nivelul Uniunii Europene, cea mai coerentă poziție de politică externă de la constituirea comunităților, iar poziția exprimată până în prezent trebuie consolidată.

Mă bucur, de asemenea, că România, deși un membru mai întârziat al NATO și UE prin prisma datei la care a aderat la aceste organisme, poate fi considerată un model de corectitudine în respectarea obligațiilor asumate.