Marian Ghiveciu

„Securitatea resurselor de apă”

În România, ecosistemele montane joacă un rol important în retenția apei și în reglarea cursurilor de apă de suprafață. Să nu uităm că 2/3 din resursele de apă ale țării sunt asigurate de munții noștri împăduriți – de pădurile de munte.

Se spune, astfel, pe drept cuvânt, că pădurile bazinelor hidrografice montane și dealurile sunt „casa apelor îmbelșugate și regulat curgătoare” (Gh. Ionescu-Șișești și M. Drăcea, 1920).

În memorabilele versuri eminesciene apare legătura dintre codru și apă: „Codrul – frate cu românul/De secure se tot pleacă/Și izvoarele îi seacă.”

Există și un proverb românesc, și anume: „Când distrugi pădurea, îți seacă izvoarele.”

Pădurea, prin prezența ei, prin procesele fiziologice ale componentelor ei influențează puternic procesele hidrologice și deci circuitul apei în natură.

Faptul că zona montană împădurită în proporție de 60% furnizează în jur de 2/3 din volumul mediu al apelor scurse (deși munții ocupă doar 21% din suprafața României) și participă la balanța hidrologică cu peste 45% din volumul total de apă confirmă din plin acest lucru.

Scurgerea apei rezultate din precipitații, a unei cantități de 100 metri cubi apă, este de aproape 6 ori mai mare în teren deschis, față de pădure.

Un hectar de teren împădurit poate înmagazina, în primii 50 de centimetri de la suprafață, o cantitate de apă din precipitații de 1.460 metri cubi. Deci este justificată afirmația că „...pădurea, în complexitatea ei ecosistemică, reține o cantitate de apă egală cu aceea reținută de un baraj” (Resmeriță, 1983).

După unele cercetări FAO, s-a dovedit că pădurea reține de trei până la șase ori mai multă apă decât vegetația de pășune.

Pădurile au o influență pozitivă și asupra calității apelor, în sensul îmbogățirii acestora în ioni și al diminuării procentului de amoniac.

Intervențiile antropice asupra pădurii pot produce decalaje hidrologice și la mari distanțe (în spațiu și timp), care vor fi greu de suportat și de acceptat de generațiile viitoare. Încălzirea globală, criza alimentară și a resurselor de apă sunt provocări ce pot fi atenuate de om prin împăduriri.

Încălzirea globală generează criza alimentară. Se știe că prin ridicarea temperaturii mediului cu un grad Celsius peste temperatura optimă a anotimpului se reduce producția de cereale cu 10%.

În timp ce temperaturile cresc, cantitățile de apă se micșorează, deoarece fermierii folosesc apa pentru irigații.

În timp ce solul și apa dispar, temperatura Pământului crește și criza alimentară în lume se adâncește. Ca urmare, poate apărea o geopolitică periculoasă a insuficienței hranei.

Populația globului este în continuă creștere. Se prognozează că la nivelul anului 2050 vom fi circa 9 miliarde de locuitori. Desigur, este greu de asigurat hrana pentru o asemenea populație, mai ales în condițiile reducerii producției agricole din cauza încălzirii globale.