Dan Laurențiu Tocuț

„Semmeringul Bănățean la aniversarea a 150 de ani”

S-a întâmplat demult, mai precis în anul 1861, atunci când statul austriac, stat ce administra pe atunci ținuturile Severinului, a decis să finanțeze construirea primei căi ferate montane de pe teritoriul valah. Doi ani mai târziu, în anul 1863, linia ferată Oravița–Anina era dată în funcțiune pentru traficul de marfă, urmând ca în 1869 linia să fie deschisă și pentru traficul de călători. Atât de frumos era ținutul străbătut de calea ferată încât austriecii l-au numit „Elveția bănățeană”

sau „Semmeringul bănățean”, aluzie la celebra cale ferată cu același nume din Austria.

Astăzi, sălbăticia locurilor, frumusețea munților, pădurilor, viaductelor și a tunelurilor ce străbat calea ferată Oravița–Anina nu este cu nimic mai prejos. Lipsește doar, poate, interesul nostru de a promova și de a reamenaja unul dintre cele mai frumoase și mai vechi trasee ferate montane din întreaga Europă. Cele câteva sute de călători care mai folosesc uitata rută vin, în special, din străinătate, lor alăturându-li-se câțiva localnici și un număr redus de turiști din România. Ei sunt cei care mențin încă viu un veritabil monument istoric, trecut, pe nedrept, în uitare.

Sub atenta supraveghere a inginerilor Anton Rappos și Karl Dulnig, alături de arhitecții Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff-Dier, lucrările la una dintre cele mai mari provocări inginerești din acea perioadă au demarat entuziast, principalul motiv al acestei investiții austriece fiind importantele mine de cărbune și metale prețioase descoperite la Anina încă din secolul al XVIII-lea. De numele arhitectului Johann Ludwig Dollhoff-Dier se leagă, de altfel, o poveste tragică. Acesta, neputând suporta rușinea de a fi greșit calculele cu privire la perforarea tunelului Garliste, cel mai lung tunel dintre cele 14 de pe traseu, cu 660 de metri lungime, a ales să se sinucidă, aruncându-se în gol de pe unul dintre viaductele rutei. Calea ferată care măsoară 33,4 kilometri urcă aproape 338 de metri, de la altitudinea de 218,7 metri la Oravița și până la 556,4 metri la Anina, traseul fiind străbătut de 14 tunele ce însumează 2.084 de metri, 10 viaducte (unele cu înălțimi de peste 25 de metri), aproape 10 kilometri de ziduri de sprijin și peste 21 de kilometri de săpături în stanca dură a munților. De menționat și faptul că la ridicarea viaductelor, acum mai bine de 130 de ani, nu au fost folosite macarale, o adevărată inovație în materie de arhitectură montană.

Linia nu a fost niciodată electrificată, mai mult, trenul care face legătura între cele două localități păstrând două vagoane construite în anul 1914. Există, de asemenea, o cursă a Regionalei de Călători Timișoara, trenul „Nostalgia”, ce folosea până de curând singura locomotivă cu aburi funcțională din România (un „Steierdorf” construit la Viena în anul 1821), precum și o garnitură de tren ce păstra aerul de epocă al pionieratului acestei căi ferate. Nici garnitura clasică nu lăsa o altă imagine. Vagoanele pitorești cu băncuțe de lemn, cu sobe pentru încălzit pe bază de lemne și locuri pentru bagaje realizate din rafie, întregesc imaginea unei veritabile călătorii în timp.