„Senatul României – 150 de ani de la înființare. O pledoarie pentru parlamentarism”
Doresc să exprim la rândul meu câteva considerații privind sistemul parlamentar românesc, din perspectiva acestui moment aniversar al Senatului. Elementul-cheie de la care pornesc este convingerea că avem nevoie de o întărire a parlamentarismului, a ideii de parlament în sistemul politic românesc, dar și a instituției parlamentare în arhitectura constituțională. Statul modern și sistemul politic modern sunt totuși create pornind de la principiile întruchipate de parlamentarism: reprezentare, deliberare, celebrul sistem de _checks and balances_ .
De altfel, această întărire a parlamentarismului este o temă care a fost abordată adesea, mai ales în contextul
revizuirii Constituției. Convingerea mea este însă că acesta este un demers care se bazează în mod fundamental pe implicarea noastră, a parlamentarilor, în contrapondere cu reformarea structurală a sistemului.
Analizând modul în care s-a poziționat Parlamentul României în sistemul politic în ultimii 24 de ani și schimbările survenite pe acest palier, cred că putem observa cu ușurință relevanța voinței politice și a eforturilor de profesionalizare a clasei politice ori de câte ori Parlamentul a reușit să se impună. Atât echilibrarea balanței instituționale în raporturile executiv-legislativ, cât și configurarea deciziei privind cadrul legislativ și politicile publice au depins și vor depinde în mod semnificativ de rolul pe care ni-l vom asuma noi, ca actori politici.
Aceasta este abordarea pe care o am când privesc modul în care instituția parlamentară românească a evoluat începând cu secolul al XIX-lea și până în prezent și, în particular, rolul jucat de Senat. Opțiunea pentru o serie de valori și principii a dat forță constituțiilor și Parlamentului, nu simpla adoptare a unei structuri instituționale.
Din perspectiva ultimelor dezbateri constituționale, bicameralismul a fost pus sub semnul întrebării din două motive extrem de importante: diluarea sensului său ca urmare a opțiunii pentru o formă de bicameralism egalitar și a modului în care actorii politici au întărit această formulă redundantă prin activitatea parlamentară curentă. Da, aceasta poate fi o problemă de mecanism de reprezentare și de atribuții, care, în cazul românesc, nu sunt diferențiate la nivelul celor două Camere. Dar, pe fond, este vorba despre substanța pe care o acordăm în mod curent calității analizelor și dezbaterilor parlamentare privind cadrul legislativ și politicile publice.
Regândirea constituțională a instituției parlamentare sau chiar la nivel de regulamente este privită prea rar din această perspectivă, a practicii politice. Din acest motiv, ajungem să căutăm soluții instituționale care, oricât de bine-venite sau de imperfecte ar fi, se dovedesc ulterior neputincioase în a corecta abordări de factură politică. Acesta este cazul revizuirii din 2003, ale cărei efecte în plan parlamentar sunt greu de catalogat ca fiind doar pozitive. Acesta este și cazul reformei sistemului electoral uninominal. Și cred cu toată convingerea că și discuția despre avantajele și dezavantajele bicameralismului, mai exact pledoaria pentru desființarea Senatului, va avea o soartă similară la nivel practic. Problema nu este dacă avem 200 de parlamentari sau o singură Cameră, deși sunt bine-venite analize și corecturi pe ambele paliere. Problema este dacă există un nivel suficient de înalt de profesionalizare a clasei politice, a funcționarilor parlamentari, pentru un proces legislativ și de _policy-making_ de calitate și dacă există voința politică necesară. Fiind în primul meu mandat ca parlamentar român, permiteți-mi să mai păstrez vie încrederea că astfel de schimbări încă sunt posibile.
Eficiența activității parlamentare, în general, a activității noastre ca parlamentari individuali, nu derivă doar din arhitectura constituțională. Ea rezidă în schimbări care țin de modul în care este derulată zilnic munca instituției. Am citit regulamentele parlamentare ale Camerelor și regulamentele de organizare internă ale acestora. Știți de câte ori este menționat conceptul de politici publice, un concept-cheie în luarea deciziei și în guvernarea modernă? Foarte rar. Nu este o problemă terminologică ceea ce vreau să ilustrez aici, ci este o problemă de viziune asupra muncii noastre și asupra modului în care instituția aceasta se plasează în actul de guvernare. Nu gândim în termeni de politici publice.
Am citit aceleași documente și m-am întrebat dacă nu am putea regândi modul în care funcționează serviciile Camerei Deputaților și Senatului din cadrul secretariatelor generale pentru a crește calitatea propunerilor legislative pe care noi le inițiem sau chiar a controlului parlamentar. În opinia mea, logica instituțională în care sunt organizate aceste servicii favorizează sau, cel puțin, oglindește statutul Parlamentului în raport cu Guvernul, fie sufocat de acesta în plan legislativ, fie simplă mașină de vot. Dincolo de provocările cu care se confruntă parlamentarismul de câteva decenii din cauza preeminenței Executivului în elaborarea politicilor publice și care sunt generate de cauze complexe în directă legătură cu rolul statului în sine, cred că mai sunt multe elemente tehnice, de detaliu, dar care pot face diferența în activitatea parlamentară curentă.
Simpla decizie privind sistemul bicameral sau unicameral sau chiar privind reformarea bicameralismului românesc nu poate fi și nu va fi o soluție magică pentru o activitate parlamentară mai aproape de opțiunile cetățenilor și mai eficientă instituțional.
Nu vreau, în mod evident, să minimizez relevanța unei astfel de opțiuni sau a unui asemenea demers. Arhitectura constituțională contează. Contează însă tocmai în măsura în care suntem conștienți de impactul echilibrelor politice asupra guvernării, ca proces, și asupra rezultatelor acesteia. Din acest punct de vedere, tind să favorizez bicameralismul pentru capacitatea sa de a genera stabilitate politică și de a oferi șansa unor legi și politici publice de calitate. Cred că expresia cunoscută din cărțile de istorie privind existența unui corp ponderator ilustrează foarte bine rolul unei a doua Camere în acest sens, iar istoria zbuciumată a partidelor și a guvernelor din România cred că are nevoie de mecanisme instituționale care să favorizeze echilibrul.
În ceea ce privește reprezentarea, nu voi relua argumentele privind oglindirea intereselor comunităților locale sau prezența unor elite profesionale și culturale în Camera superioară. Aș menționa tot un aspect oarecum marginal în dezbaterea curentă, dar asupra căruia am reflectat mai profund în contextul crizei ucrainene. Bicameralismul oferă o mai bună reprezentare a minorităților naționale în parlament, spre deosebire de unicameralism. Gândindu-mă la comunitățile de români din Ucraina, la problemele pe care le-au avut și le au în privința accesului la decizia politică, aș dori ca România să poată avea în continuare un sistem parlamentar cât mai incluziv. În mod curent, când nu există probleme, nu înțelegem valoarea unui astfel de sistem și putem să fim mai ușor dispuși să-l relativizăm în numele unor standarde de eficiență și celeritate. Însă momentele de tensiune socială și statală nu se rezolvă în numele eficienței și celerității, ci își găsesc rezolvări fericite doar în numele principiilor cu care am deschis declarația mea: reprezentare, deliberare, celebrul sistem de _checks and balances_ .
În încheiere, aș sublinia că intervenția mea se dorește a fi o pledoarie pentru parlamentarism și pentru voința politică de a utiliza structura instituțională în beneficiul principiilor pe care parlamentarismul este fondat. Doar în acest mod vom putea onora rolul pe care l-a jucat Senatul României de la înființarea sa, acum 150 de ani, indiferent ce soartă va avea în viitor.
*
## „Stop indiferenței față de pădurile României!”
Mă adresez dumneavoastră pentru a vă supune încă o dată atenției problemele cu care se confruntă fondul forestier național. Mă îngrijorează foarte mult modul în care se dezvoltă lucrurile în acest domeniu. Atunci când eram
secretar de stat la păduri, eram preocupat de gestionarea controalelor pentru a stopa tăierile ilegale și pentru a identifica variante de a împăduri terenurile degradate, astăzi vorbim de proiecte de lege care să legalizeze defrișările și de lipsa banilor europeni pentru împăduriri.
Proiectul de lege la care fac referire, inițiat de colegi de la PSD, nu este în concordanță cu interesul național. Oricât de mult ne dorim să avem un turism dezvoltat, trebuie să înțelegem că nu putem să punem în pericol pădurea. Vă dau exemplul unei păduri aflate pe un versant, o zonă turistică foarte bună, însă a cărei defrișare pune în pericol pădurea din jur și chiar stabilitatea versantului muntos, fiind cunoscut faptul că îndepărtarea pădurii duce la viituri, avalanșe, alunecări de teren și secarea izvoarelor de apă.
Pădurea este factorul care stabilizează solul. Viteza de scurgere de pe versanți este mai mică dacă zona respectivă este împădurită. Muntele este un loc unde nu se face curățenie. În urma defrișărilor rămân crengi, bușteni, rădăcini de copaci, rumeguș, iar ploile abundente le duc la vale. Efectele sunt dezastruoase: se înfundă podurile, podețele, au loc alunecări de teren, se modifică adesea configurația albiilor râurilor.
De asemenea, trebuie să fim conștienți de faptul că regenerarea pădurii nu se face peste noapte, iar cum niciun Guvern din 1990 încoace nu a alocat bani pentru împăduriri, să nu ne mirăm de ce avem inundații și pagube așa mari.
Consider că România va progresa în momentul în care nu vom mai încerca să reinventăm programe și proiecte în fiecare an, ci vom urma o strategie clară de dezvoltare, asumată de întregul sector.
Lipsa unei viziuni de dezvoltare a pădurilor în acest moment face cu atât mai necesară aplicarea Strategiei Forestiere Naționale 2014–2020. Astfel, în anul 2012, când am fost secretar de stat la Ministerul Mediului și Pădurilor, am realizat împreună cu reprezentanții sectorului forestier Strategia Forestieră Națională 2014–2020, iar acum, în 2014, aceasta stă într-un sertar la minister, în loc să stea la baza negocierilor pentru atragerea de fonduri europene pentru împăduriri și corectarea torenților.
Rolul sectorului este extrem de important pentru funcția de protecție împotriva inundațiilor și eroziunii, a calității aerului, solului și apei, a biodiversității asigurate de pădurile României. Ieșirea sectorului forestier de sub spectrul subdezvoltării și tăierilor ilegale este un deziderat strategic de interes național, care nu se poate realiza în condițiile subfinanțării sale.
Ministrul delegat pentru energie ne spunea zilele acestea că în perioada 2014–2024 România ar trebui să încurajeze dezvoltarea prudentă a sectorului de energie regenerabilă, cu accent pe biomasă, luând în considerare faptul că investițiile în sectorul eolian și în cel fotovoltaic s-au dezvoltat foarte repede în ultimii ani, nu într-un mod sustenabil. În felul acesta, vorbim din nou de o presiune foarte mare asupra pădurii românești, pentru care nu există perspectiva financiară de a crește suprafața împădurită.
O legislație silvică adecvată este imperios necesară și pentru prevenirea și combaterea efectelor induse de secete și inundații. Totodată, se manifestă tendințe de deșertificare în unele zone ale țării. Sunt necesare decizii ferme pentru salvarea pădurilor actuale din sudul și sud-estul țării. Adevărul este că situația actuală a pădurilor nu este de natură să asigure echilibrul hidrologic al țării, ceea ce impune, cu necesitate, adoptarea unor măsuri energice pentru creșterea semnificativă a gradului de împădurire,
aceasta și pentru reconstrucția ecologică a pădurilor deteriorate.
Actualul ritm de extindere a domeniului forestier al țării este anemic, nesemnificativ și trebuie să spun că România se află pe unul dintre ultimele locuri din Europa. De aceea, cred că este nevoie de un efort al întregii națiuni pentru a depăși impasul în care ne aflăm. Să nu uităm că vorbim, în fond, despre apă, hrană și despre sănătatea românilor de astăzi și de mâine!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.