Ion Dumitru

„Sistemul din zona de protecție a mediului promovează necunoașterea și nonvaloarea”

În România, protecția mediului se realizează ca o adevărată sarabandă, făcând slalom printre aproximativ 1.000 de acte normative, la care se adaugă și slaba pregătire a cadrelor din sistem.

Mediul, paza acestuia, conservarea și dezvoltarea resurselor nu se pot rezuma numai la activitatea de control a operatorilor economici de tip A, B, C și D din portofoliul de control al Gărzii de Mediu.

Pregătirea slabă a comisarilor, unii dintre ei foarte tineri, nu le permite a face o evaluare corectă a impactului cu mediul pe care diferitele activități de poluare le au direct asupra acestuia. Însăși noțiunea de mediu nu este bine cunoscută, iar cele patru componente principale ale mediului (solul, apa, aerul, vegetația), biodiversitatea nu intră în gândirea general conceptuală a comisarilor.

Știu că România are cel mai mare număr de poliții și gărzi din lume și știu foarte bine din discuțiile cu comisarii că ei nu se duc acolo unde sunt cele mai grave probleme de mediu (tăierea pădurilor, poluarea apelor de către turiști etc.). Nu, nu se duc acolo pentru că nu au nimic de încasat. Pe derbedeul român care agresează și distruge deliberat suprafețe mari din areale, din ape și aer nu-l deranjează nimeni. Comisarii gărzilor, indiferent care ar fi ele, au devenit perceptori ai bugetului de stat.

În sprijinul afirmației mele vine raportul Gărzii de Mediu din primul semestru al anului 2010. Raportul are foarte puține date care vizează activitățile de instruire, îndrumare și control și reprezintă, mai degrabă, un _laudatium_ al încasărilor la bugetul de stat (peste 1,5 milioane euro), ceea ce pe fond nu este rău. Întrebarea mea este dacă cei 4,5 milioane euro încasați reprezintă într-adevăr contravaloarea unor poluări reale, corect evaluate, și dacă poluatorul a fost pus într-adevăr să plătească, pe drept, conform unor legi corecte, și nu unora fabricate în acest sens. Sunt informat că multe amenzi se dau pe procedură, și nu pe cazuri concrete de poluare, evaluată ca impact asupra mediului. Or, acest lucru, în ultimă instanță, se numește abuz, iar de abuzuri este plină și Garda de Mediu, ca și celelalte instituții de control care operează pe baza Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

De fapt, despre articolul 5 al actului normativ nu vorbește nicio instituție de control, pentru că este singurul articol care apără oarecum controlatul de agresiunea controlatorului. Articolul 5 spune: „Sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei”, or, aici e problema. După ce criterii și indicatori de evaluare se stabilește gradul de pericol social al infractorului controlat?

În lipsa unor asemenea indicatori de evaluare, fiecare comisar face ce vrea, deci este subiectiv.