Miron Alexandru Smarandache

„Sistemul educațional românesc, exportatorul tinerilor eminenți”

Un nou an școlar a debutat în aceste zile, dar auspiciile au rămas aceleași. Ca în fiecare an, o parte însemnată a unităților de învățământ autohtone se confruntă, ca un soi de

repetare fără de învățătură, cu problemele din anul precedent: școli neautorizate din punctul de vedere al sănătății publice, respectiv școli în care copiii și dascălii practică educația pe propria răspundere, supunându-se unor riscuri de neimaginat într-o țară europeană din mileniul III. Din cele aproape 21.000 de unități de învățământ de la nivelul țării, un sfert nu au primit avizul sanitar de funcționare. În plus, la catedre vor preda de patru ori mai mulți profesori suplinitori decât titulari.

Motivația generală și arhicunoscută pentru această situație este la fel, aceeași, în fiecare septembrie: lipsa fondurilor. Este adevărat, în opinia mea, că traversăm de ani buni o criză economico-bugetară care afectează proporțional toate domeniile de activitate, mai ales statul administrator al învățământului. La fel de adevărat este și faptul că am asistat la destule bâlbâieli în ceea ce înseamnă gestionarea învățământului românesc după 1989, fiecare ministru încercând să-și pună amprenta personală asupra legilor de funcționare a sistemului. Cei mai mulți dintre ei au și reușit, însă efectele modificărilor repetate ale metodologiilor din domeniu au condus, _volens nolens_ , la bulversarea elevilor și a cadrelor didactice. Să nu uităm că doar în ultimul an la conducerea ministerului de resort s-au perindat nu mai puțin decât patru miniștri, ceea ce ar putea constitui un alt motiv de inconstanță managerială...

La modul realist, educația națională a creat nesfârșite polemici, fondurile niciodată nu au fost suficiente, soluțiile s-au schimbat de la un ministru la altul, iar lipsa de perspectivă și neputința concretizării teoriei în locuri de muncă au făcut, finalmente, din sistemul educațional românesc o rampă de lansare pentru exodul tinerilor spre alte zări. Cu toate că, cel puțin aparent, suportul teoretic adoptat de școlile românești poate eclipsa țările europene, la modul concret educația din România se cam rezumă la sintagma „multă teorie, puțină practică”. Astfel se explică pregătirea excelentă a tinerilor noștri din punct de vedere informațional, în antiteză cu nesiguranța și incapacitatea acestora de a se integra pe piața forței de muncă. În ciuda eforturilor Ministerului Educației de a corela suportul teoretic cu spațiul practic, respectiv cel al ocupării locurilor de muncă, tot mai mulți tineri părăsesc băncile liceelor pentru a se integra în... aria șomajului, numărul celor ce reușesc să se angajeze în domeniile studiate fiind infim și irelevant.

O altă lacună a educației naționale o reprezintă lipsa motivațiilor pe perioada școlarizării. În schimbul unui portofoliu de note excepționale, elevii și studenții români primesc burse mult prea mici pentru eforturile lor, adevăratul suport financiar rămânând, ca întotdeauna, pe umerii și buzunarele părinților.