Natalia Elena Intotero

„Solidaritate pentru sănătate”

Aș dori să supun atenției dumneavoastră o problemă de importanță națională, o problemă pentru care nu cred că există vreunul dintre noi ce nu și-a luat măcar un angajament în fața celor pe care îi reprezentăm astăzi, aici, în Legislativul României. M-aș referi la problema sănătății.

Este un obiectiv pe care, cu tot respectul, aș dori să vă aduc la cunoștință că nu doar ministrul de resort trebuie să îl îndeplinească și că putem să îi oferim și noi întregul nostru sprijin, atât sub această cupolă a Parlamentului, cât mai ales în teritoriu, pentru că încă nu s-a inventat nici ministrul, nici secretarul de stat care să pătrundă prin locurile pe unde putem intra noi, dacă dorim să facem ceva pentru comunitatea noastră de-acasă.

Eu, ca femeie, poate că sunt mai sensibilă la durerile omului de rând, însă e greu să îmi închipui că v-ar lăsa rece faptul că, în caz de – Doamne ferește! – calamitate ori accident, care să vi se întâmple personal, ori familiilor dumneavoastră, ori prietenilor apropiați, ori altor persoane dragi, momentele care separă viața de moarte sunt insuficiente ca să mai ajungeți la Viena, ori la Elias sau la Universitar, în timp util. Nu cred că v-ar fi indiferent dacă aveți sau nu, odată ajunși la cel mai apropiat spital, șansa să supraviețuiți și să vă vindecați complet. După cum nu cred că

există cineva dintre noi care consideră că este invulnerabil, că lui nu i se poate întâmpla nimic, atâta vreme cât s-a dovedit că o apendicită acută sau o toxiinfecție alimentară se poate întâmpla absolut oricui și, în funcție de toxină, mai ai sau nu timp să ajungi la un spital cu o dotare mai acătării și cu personal mai calificat decât media...

Ce vreau să spun, de fapt? Că ar trebui să dăm o mână de ajutor sistemului medical românesc. Știm cu toții că bugetul pe care l-am votat este absolut insuficient. În schimb, putem să facem altceva ca să ajutăm la bunul mers al activității spitalelor. În primul rând, aș dori să vă reamintesc că s-au închis vreo 70 de spitale și s-au redeschis doar câteva din acestea. Stă în puterea noastră să intervenim și, dacă tot s-a desființat un spital din zona noastră și nu mai există nicio posibilitate să fie redeschis, măcar să intervenim să relocăm inventarul din respectivul spital. Orice poate fi repus în funcțiune, fie că este vorba despre paturi de spital, scaune cu rotile, etuve, truse chirurgicale ori gastroscoape, colonoscoape, cistoscoape și orice altceva care, rămas nefolosit, aglomerează alte spitale, din alte zone, mai depărtate de domiciliul bolnavilor. Ce este mai util: să repunem în funcțiune un colonoscop care zace într-un colț de spital închis, ori să trimitem grămezi de bolnavi la Cluj, Târgu Mureș, Timișoara sau București, suplimentând activitatea acestor spitale universitare pentru un fleac pe care-l putea rezolva, până cu un an în urmă, și un spital dintr-un orășel mai amărât? Pentru că, dacă nu punem umărul și noi să urnim aceste lucruri, cu mentalitatea actuală vom ajunge, exagerez puțin, dar numai pentru a fi mai bine înțeleasă, să trimitem la Elias pe cineva din Oradea ca să i se facă o penicilină!