Laurențiu Nistor

„Șpaga, ca salariu”

Din ce în ce mai multă lume conștientizează că a trăi cu salariul minim pe economie nu mai este o soluție viabilă. La valoarea actuală, numitul „salariu minim pe economie” este mai mult un soi de șpagă dată ca să vină omul la serviciu.

Multinaționalele, hipermarketurile sau industria de componente auto duduie în România. Produc, exportă, oferă sute de mii de locuri de muncă. Pare nirvana capitalismului, dar de fapt este aproape tragic. Salariile de sub 1.000 de lei sunt, cred eu, o plagă pentru economia și societatea românească. Nu sunt nici comunist, nici elitist, nici condescendent. Dar cred că modelul de dezvoltare aplicat în ultimii 15 ani în România, cel puțin în producția industrială, este eronat. În hub-urile tehnologice, companiile străine angajează mii de oameni cu salarii de 600 de lei. Componentiștii și asamblatorii de diverse oferă, în medie, salarii de 1.000 de lei. Casierii din hipermarketuri, și ei la mare căutare, duc acasă 900 de lei pe lună. Vorbim de mult peste un milion de români care iau lunar lefuri de 200–250 de euro. Cred că avem o problemă și trebuie făcut ceva foarte repede, până nu e prea târziu.

Mulți dintre marii noștri investitorii străini, scuzați-mi generalizarea, nu fac decât să recolteze munca brută și ieftină. Investesc în zone speciale, obțin scutiri de taxe și facilități, iar investițiile înseamnă hale din panouri care pot fi demontate și mutate într-o zi, cu tot cu utilajele din interior. Nu folosesc know-how, nici măcar materii prime românești. Aduc totul de afară și angajații români prestează munci slab specializate. Pun șaibe la șuruburi, fac două cusături la o husă de scaun și tot așa. Un salariu de 1.000 de lei net înseamnă aproape 1.600 brut. Statul încasează puțin de pe urma muncii prost plătite: TVA aproape deloc, câteva taxe locale, pe ici pe colo și cam asta-i contribuția la buget, deși producția respectivă umflă cifrele și PIB-ul, așa cum se întâmplă acum. Poate că nu e puțin lucru, vin totuși niște bani. Însă românii cu 800 de lei pe lună nu sunt consumatori, nu cumpără lucruri, nu-și plătesc taxele individuale, serviciile publice și nu iau credite. Nu au bani să investească în educația lor și a copiilor lor și nu se pot îngriji de propria sănătate. Una peste alta, trăiesc prost, la limita supraviețuirii fizice. Inevitabil, ei se transformă în restanțieri, în datornici la bănci și la întreținere sau în asistați medical, adică devin o cheltuială la buget. România, societatea în ansamblu, nu progresează dacă vindem pe doi lei muncă brută.

Problema e că românii au ajuns ultimii sclavi ai Europei și au un nivel de trai mai scăzut decât pe vremea lui Ceaușescu, când România s-a aflat în dezvoltare de la nivel rural la oraș și industrie, în timp ce țările care exploatează forța de muncă românească prosperă și oferă cu mare larghețe pensii și salarii de 1.500–3.000 de euro. Dacă nu ar exista piață mare de desfacere pentru ei aici, în România, nu ar trăi nici ei atât de bine.