„Ștefan Luchian – 140 de ani de la nașterea unui artist desăvârșit”
Declarația mea politică de azi se referă la aniversarea a 140 de ani de la nașterea unui mare artist pe care județul Botoșani l-a dat culturii române, dar și europene și universale – Ștefan Luchian.
Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ștefănești, în județul Botoșani. Era primul fiu al soților Elena (născută Chiriacescu) și Dumitru Luchian.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea Ștefan Luchian era deja recunoscut drept pictorul român cel mai important. Un succesor inspirat al lui Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, considerați părinții picturii românești, Luchian își făcuse simțită prezența în peisajul artistic, prin lucrările sale remarcabile. A pictat peisaje, portrete, naturi moarte și mai ales flori. Peisajele sale demonstrează interesul său pentru natură și pentru simbioza dintre vegetația abundentă și ființa umană. Stilul său este și o reflecție a luptei pe care a dus-o cu boala care l-a chinuit și în final l-a ucis, permițându-i de la jumătatea vieții doar reveniri scurte în lumea artistică, urmate de lungi internări în sanatorii și spitale, și perioade chinuitoare de convalescență, în care a lucrat enorm, încercând să recupereze timpul pierdut.
Vocația viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1873 familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la școala de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un „Cap de expresie” și un „Studiu după natură”. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității.
Opera lui Luchian începe prin a realiza copii după lucrări de Rembrandt și Coreggio. Pe lângă pictură, Luchian își încearcă talentul de scriitor, una dintre poeziile sale, „Sub cămăși de borangic”, fiind publicată în 1890 în revista „Generația viitoare”. Bucuros de debutul său, Luchian se întoarce în același an în România, pentru a-și continua cariera artistică. Expune pentru prima oară cinci tablouri, marcate de experiența perioadei germane. Simțind nevoia de a-și continua pregătirea, Luchian pleacă în martie 1891 la
Paris, mutându-se pe Strada Michel, la numărul 48, în celebrul Cartier Latin. Este deosebit de impresionat de stilul lui Delacroix și Courbet și începe să cunoască mai bine curentul impresionist. Dorind să participe la o expoziție pariziană, termină în februarie 1892 un tablou de mari dimensiuni intitulat „Un convoi la Plevna”, dar este nevoit să se întoarcă în țară pentru a participa la înmormântarea mamei sale.
Atracția Parisului este prea puternică, Luchian întorcându-se în capitala Franței în toamna aceluiași an. Urmează cursurile Academiei „Julianˮ, lucrând în atelierele lui W. Bouguereau și Tony Robert-Fleury.
Se întoarce în primăvara lui 1893 la București, participând cu patru tablouri la o expoziție.
Împreună cu Titus Alexandrescu, deschide în primăvara anului următor o mică expoziție într-un atelier de pe Strada Regală nr. 11, unde locuia.
În mai este ales membru în juriul „Expoziției anuale a artiștilor în viață”, prima ediție a acestui eveniment cultural organizată după 13 ani. Luchian expune opt tablouri la această expoziție organizată la Ateneul Român. Ocupă în final locul trei în concurs, pentru lucrarea „Efect de lună”. Încearcă să ocupe un post de profesor în cadrul Școlii de Arte Frumoase din Iași, dar se retrage, acuzând comisia de incorectitudine.
În 1895 este ales vicepreședinte al „Cercului artistic de la Ateneu”, la expozițiile căruia participase cu mai multe lucrări.
În luna mai, Direcția Monopolurilor îi comandă o lucrare de mari dimesiuni, intitulată „Mânăstirea Tismana”.
Tot mai apropiat de grupul artiștilor din „Cercul artistic”, Luchian începe să participe tot mai des la expozițiile organizate de aceștia.
În februarie 1896 Luchian cumpără o clădire pe Bulevardul Kiseleff, mutându-se aici pe 23 aprilie. Semnează Manifestul „Expoziției Artiștilor Independenți”, manifestare organizată în același an în București, în cadrul căreia sunt expuse lucrări de Luchian, Artachino, Bogdan-Pitești, Vermont. Criticii îl consideră pe Luchian ca un artist „cu adevărat independent și modern”. Expoziția era gândită ca un protest îndreptat împotriva organizatorilor expozițiilor oficiale.
Alături de C. Artachino pictează frescele mai multor biserici din România.
În 1897 este ales membru în comitetul de conducere al Societății „Ileana”, care își deschide prima expoziție de pictură pe 21 februarie 1898. Luchian este prezent cu 21 de tablouri, care îi aduc laudele criticilor de artă și aprecierea colecționarilor.
În vara acestui an începe să lucreze la Biserica din Alexandria, terminând pictarea acesteia la sfârșitul lui septembrie.
În această perioadă o cunoaște pe Cecilia Vasilescu, o tânără căreia îi predă lecții de pictură, cei doi tineri îndrăgostindu-se. Încep să se manifeste primele semne ale bolii care va începe să-l tortureze trei ani mai târziu și care îi va aduce și moartea peste mai puțin de două decenii.
În iunie 1899 planurile sale de a se căsători cu Cecilia Vasilescu se împotmolesc din cauza bolii.
În noiembrie participă la „Expoziția anuală a artiștilor în viață”, două dintre pastelurile expuse fiind alese pentru Expoziția Universală de la Paris din 1900.
Alături de prietenul și colaboratorul său C. Artachino, Luchian începe pictarea Bisericii Brezoianu din București.
Comitetul Societății „Ileana” se decide că este momentul să intre și pe piața publicațiilor, cu Revista literară și artistică „Ileana”, Luchian ocupându-se de partea artistică.
După 1900 continuă să lucreze, bucurându-se de admirația și respectul pasionaților de artă. Este perioada în care realizează o adevărată capodoperă, emblematică pentru stilul său, „Safta Florăreasa”.
La sfârșitul lui 1901 starea sa de sănătate se agravează din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta în spital până în 1902, când reușește să meargă ajutat de un baston.
Cu toată gravitatea bolii, Luchian continuă să picteze, deschizând în 1903 o impresionantă expoziție personală la Casa Assan, unde sunt reunite 39 de lucrări, pasteluri și acuarele.
Își petrece vara acestui an la Constanța și Techirghiol, apoi la Filipeștii de Pădure, într-o încercare disperată de a-și depăși boala.
În 1904 este unul dintre participanții la o expoziție destinată colectării de fonduri pentru a-i oferi tânărului artist N.S. Petrescu o bursă la Paris. Continuă să participe la noi expoziții colective și personale, în țară și în străinătate, numele său fiind deja cunoscut ca o garanție a calității picturilor.
Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.
Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.
Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce „Florileˮ lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm „Anemoneleˮ – adevărate capodopere.
În 1910 deschide o amplă expoziție personală la Ateneul Român, cu peste 80 de lucrări. Toate eforturile sale de a rezista bolii sunt zadarnice, artistul fiind internat în 1911 la Sanatoriul Dr. Mărgăritescu.
Revine în viața artistică în luna aprilie a următorului an, participând cu nouă creații la Expoziția Tinerimii Artistice. Tot în cadrul manifestărilor organizate de „Tinerimea Artistică”, expune pentru ultima oară în 1915.
Moare pe 28 iunie la București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani.
Către sfârșitul vieții, Ștefan Luchian nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Voința sa și pasiunea uriașă pentru artă aveau să inspire generații numeroase de artiști.
Declarația mea politică nu va putea niciodată să cuprindă nici în sute de pagini contribuția pe care Ștefan Luchian a adus-o în artă, dar țin ca, în numele locuitorilor ținuturilor botoșănene în care s-a născut Luchian, să aduc un omagiu artistului de la nașterea căruia s-au împlinit 140 de ani la 1 februarie și să reamintesc că această țară a avut și are valori certe, recunoscute în plan intern și internațional, care trebuie promovate mai mult și al căror exemplu trebuie să
inspire tânăra generație și, de ce nu, să ne evidențieze ca popor inspirat și creator de opere nemuritoare în cultura universală.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.