Costică Macaleți

„Ștefan Luchian – 95 de ani de la moartea pictorului” Declarația mea politică de azi se referă la comemorarea marelui pictor Ștefan Luchian.

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, un sat din Botoșani, în nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu.

Vocația viitorului pictor se declară încă din copilărie, el rezistând cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1873 familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii de Belle Arte, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un „Cap de expresie” și un „Studiu după natură”. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără a i se împiedica libera dezvoltare a personalității.

În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de Arte Frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a Societății de Artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. Tabloul „Ultima cursă de toamnă” arată influența evidentă a lui Manet și Degas, dar și ecoul unor predilecții mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme și la București.

Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al Expoziției artiștilor independenți, care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle Arte din Iași, de la care se retrage însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la Expoziția Universală de la Paris.

În același an, 1900, apar primele manifestări ale unei afecțiuni a măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare, alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții. Soarta îi este potrivnică, boala și sărăcia mergând mână în mână. Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții.

Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaște pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori și prieteni îl aclamă. Condiția sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.

Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care le va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.