Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

## Stimați colegi,

Îmi cer scuze că trebuie să fac această intervenție, pentru că o serie din afirmațiile domnului președinte al UDMR, Kelemen Hunor, la adresa mea nu au fost deloc măgulitoare. Și am să-i spun că regret enorm să aud spusele Domniei Sale, întrucât am să-i relatez acum un lucru pe care sunt convins că nu-l știe, și altul pe care-l știe, două lucruri.

În ianuarie 1990, când câțiva băieți simpatici de la Securitate aruncau cu roșii în curtea Ambasadei maghiare din București, de pe strada Calderon, împreună cu câțiva studenți de-ai mei de la facultate ne-am dus să cerem scuze, fără să avem vreo calitate oficială, ambasadorului Ungariei la București pentru acest gest lipsit de orice justificare, de orice logică, pentru că așa am crezut eu că trebuie să ne arătăm, românii, stima, respectul față de țara vecină și față de minoritatea maghiară din România.

Peste ani, când am ajuns prim-ministru, am luat o decizie de a promova, într-o premieră absolută în regiunea din Europa de Sud-Est, unele întâlniri bilaterale, care au fost consacrate sub forma ședințelor de guvern comune românomaghiare, la care o parte dintre colegii dumneavoastră au și participat tocmai pentru a facilita dialogul între țări, pentru a rezolva problemele cu care se confruntă cele două națiuni care au avut o istorie marcată de o serie de momente nefericite. Sunt unul dintre cei care din convingere am făcut aceste lucruri și-mi pare rău că acest demers care a fost inițiat de Guvernul pe care l-am condus nu a mai fost continuat de guvernele care s-au succedat, cu toate că ați făcut parte din coaliția de guvernare.

Așa încât accept întotdeauna criticile dumneavoastră și le voi lua în serios, și cred că, în fond, dumneavoastră sunteți cei care știți cel mai bine de ce are nevoie comunitatea maghiară, spre deosebire de noi, însă v-aș ruga întotdeauna să țineți cont de aceste lucruri pe care vi le-am spus și judecata dumneavoastră să fie una obiectivă, atât cât se poate.

Vă mulțumesc.