Sunt, într-un mod special, unul dintre cei mai bogați oameni din lume!
Sunt, într-un mod special, unul dintre cei circa 33.000 dintre cei mai bogați oameni din lume, dat fiind faptul că împreună alcătuim populația municipiului Fălticeni din județul Suceava.
Sunt, în același timp, un viitor om sărăcit de avuția sa specială prin nepăsarea și nechibzuința, prin neînțelepciunea celor ce guvernează vremile de azi ale României.
Să mă explic.
Șansa de a fi trăitor pe un meleag despre care nici chiar neprietenii nu pot vorbi altfel decât cu uimire respectuoasă este onorantă și copleșitoare! Te obligă să faci tot ce se poate pentru a răspunde în cel mai potrivit mod la faptul de a te număra printre locuitorii săi.
Ierarhii stabilite de statisticieni de renume spun că, după București și Iași, Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori pe care i-a dăruit neamului românesc. Adevărul matematic arată că raportând numărul de nume ilustre la cel de locuitori, ierarhia se schimbă, propulsând Fălticeniul pe primul loc. Și cum ar putea fi altfel când micul oraș de pe apa Șomuzului a dat spiritualității din România, și nu numai, 16 academicieni, 12 generali și 60 de doctori în cultură și știință.
Au fost, mai mult sau mai puțin vremelnic, oameni ai pământului fălticenean, i-au respirat aerul înmiresmat de livezile celor șapte coline ce-i adăpostesc așezarea, i-au bătut ulițele în căutarea prietenilor și a prieteniilor de-o viață, i-au însuflețit căsuțele cu tindă și cerdace umbrite de viță, i-au nemurit existența în opere care ne fac pe noi, cei de azi, și pe cei care ne vor urma receptori ai unor dăruiri nemăsurabile în monedă. Am avut chiar șansa de a moșteni mărturii materiale ale apartenenței lor la tărâmul fermecat al Fălticeniului – case în care au locuit ca învățăcei, ca prieteni veniți în ospeție, ca familiști mai tineri ori mai maturi.
Aproape că nu există zonă din oraș în care aceste mărturii să nu fie prezente. Dar sunt emoționant și cu siguranță predestinat adunate pe ceea ce tot fălticeneanul recunoaște ca fiind „Ulița Rădășenilor”, deși însemnele civilizației contemporane sunt inscripționate cu „strada Ion Creangă”.
Dacă nu întreg orașul, măcar această stradă ar trebui să fie declarată muzeu!
Cu speranță, vă invit a mă urma într-un periplu imaginar spre a vă convinge de adevărul spuselor mele, și iată:
– la nr. 6 există încă, refăcută, casa în care s-a născut prima femeie comandant de vas în marina română – Angela Socolescu-Elefterescu;
– la nr. 8 există încă, aproape nevitregită de vreme, casa pictorului Nicolae Tolea, îndrumător al pictorului Aurel Băeșu și bunic matern al Angelei Socolescu-Elefterescu;
– la nr. 10 încă există casa în care s-a născut pictorul Ștefan Șoldănescu, cel care i-a fost profesor de desen la Iași lui Nicolae Iorga, căruia i-a împodobit mai târziu cu desene două opere istorice și care a ilustrat cu 12 desene două dintre abecedarele lui Ion Creangă;
– la nr. 10 bis a funcționat între anii 1862 și 1900 Școala primară nr. 1, locul unde au deslușit primele slove Artur Gorovei, G.T. Kirileanu, Ștefan și Gheorghe Șoldănescu, Eugen Lovinescu, Ion Dragoslav, Vasile Ciurea, Vasile Savel, George Stino;
– la nr. 14 încă se află casa părintească a Sofiei IonescuOgrezeanu, prima femeie neurochirurg din România, cea care timp de 40 de ani a operat pe creier și pe coloană alături de profesorii Constantin Arseni, Bagdazar și Pietraru;
– la nr. 15 încă există așa-numita casă a Enăchioaei, în care a stat în gazdă timp de patru ani G.T. Kirileanu, în care s-a născut Jules Cazaban și care, cumpărată mai apoi de familia Melidon, a devenit și casa părintească a celei care l-a însoțit pentru o viață pe Ion Irimescu, Eugenia;
– la nr. 16 se află astăzi casa Băncilă, în care diaconul Leon Băncilă era deseori vizitat de vărul său, pictorul Octav Băncilă. Domnia Sa, diaconul, era dascăl de muzică la gimnaziul „Alecu Donici”, azi Colegiul Național „Nicu Gane”.
– la nr. 29, când era proprietar D. Niculescu, funcționar la prefectură, a fost găzduit timp de patru ani compozitorul Ion Chirescu, urmaș al lui Leon Băncilă la catedra de muzică a gimnaziului, iar când proprietar a devenit croitorul Iordache, aici și-a găsit gazdă pe durata anului școlar Nicolae Labiș;
– la nr. 30 nu mai există casa lui Pavel Ciubotaru, în care a locuit împreună cu tovarășii săi de șotii din Humulești, venit la școala de catiheți ori, cum binevoia a o numi, „fabrica de popi”, cel care este și va fi întotdeauna unicul Ion Creangă; – la nr. 35 nu mai există casa copilăriei scriitorului Mihail Șerban;
– la nr. 40, în casa familiei Bâlu, a locuit în două rânduri între anii 1901–1903 și 1906–1909, punând în slovă 8 din cele 18 cărți scrise la Fălticeni, Mihail Sadoveanu, căsătorit cu fiica gazdei sale, Ecaterina Bâlu;
– la nr. 43 nu mai există casa în care a văzut lumina zilei, în nevoiașa familie a unui mic funcționar, cel ce avea să devină pictorul Aurel Băeșu;
– la nr. 47 a trăit o vreme poeta și traducătoarea Lucreția Andriu;
– la intersecția uliței cu strada Pietrari se află ce a mai rămas din vestita crâșmă a lui Hoișie, descrisă cu farmec de Profira Sadoveanu, care îi menționează printre cei care-i treceau pragul pe A.D. Xenopol, în drum spre Rădășeni la prietenul Nicolae Beldiceanu, pe Artur Gorovei, pe Topârceanu, pe Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Mihail Șerban și pe Ion Dragoslav, ca și pe ilustrul său părinte, Mihail Sadoveanu;
– la nr. 60 a locuit poetul, folcloristul și profesorul V.G. Popa, nu o dată sfătuitor al elevilor Nicolae Labiș, Tana Mugurel, Mihai Iacobescu.
Și, pentru că ați avut bunăvoința să urcați împreună cu mine ulița Rădășenilor, a venit vremea să fiți răsplătiți. La nici o sută de metri pe creasta dealului se află, la nr. 68, singura casă pe care și-a construit-o Mihail Sadoveanu și în care a locuit între anii 1909 și 1918. Doar o alee, meschin de îngustă, ducând din stradă spre casă a mai rămas din ceea ce cândva maestrul însuși numea „grădina liniștii”.
Spuneam că sunt un om foarte bogat pe care îl amenință sărăcirea. Mi-ați înțeles desigur metafora, drept care știu că îmi veți înțelege demersul!
O bună parte dintre vestiții trăitori ai Fălticeniului sunt astăzi înfrățiți cu pământul său întru odihna cea de-a pururi. Lovineștii în cimitirul Grădini, Ion Irimescu și buna sa coana Jenița în pacea Oprișenilor, ca să nu-i pomenesc decât pe cei mai apropiați de contemporaneitate.
Urmele celor de care v-am vorbit s-au scris, în afara operei proprii, prin strădania muzeografilor, în culegeri de amintiri, fotografii, scrisori ale vremii. Pentru câțiva mai stau mărturie casele despre care v-am vorbit. Se încumetă să mai reziste în trecerea timpului, dar se apropie an de an de pământul care le va adăposti în curând materia. Tragedia constă în faptul că aceste vestigii, încă recunoscute, au o existență mai mult decât incertă. Cele aflate în proprietate publică, așa cum este casa lui Sadoveanu, au nevoie de fonduri, dar tot le mai poartă de grijă cineva.
Cu cele aflate în proprietate privată lucrurile stau mult mai grav. Casele au statut de monument. Cei care le-au cumpărat, determinați de oportunitățile locului, și nu de valoarea lor sentimentală, ca și cei care le-au moștenit, nu le pot demola și se consideră îndreptățiți să le ofere autorităților publice la prețuri exorbitante, iar dacă nu găsesc cumpărători le lasă, despuiate de însemnele de recunoaștere cu care au fost marcate, pe mâna timpului care, implacabil, le transformă în țărână.
Nu cred că mai există undeva în România o stradă care să facă istorie cu trecătorul la fiecare pas. Nu cred că sunt români care să nu fi auzit de cei care au nemurit Ulița Rădășenilor cu ființa lor. Numele lor umplu dicționarele, opera lor dăinuie peste timp, umbrele lor se trec în dulce peregrinare peste pământul Fălticeniului așteptând nu numai de la cei ce-i însuflețesc azi cuprinderea, ci de la noi toți recunoaștere și recunoștință, iar aceasta nu în declarații se dovedește, ci în fapte!
Pentru a ne respecta această datorie de suflet, vă rog, doamnelor și domnilor, să cerem împreună domnului ministru al culturii o măsură legislativă care să clarifice situații ca cele despre care v-am vorbit, să ocrotească semnele unor astfel de prezențe în viața unui popor, să ne ofere șansa de a mai fi, noi toți, bogații care încă suntem, și va trebui să cerem ca această îndreptare să se întâmple cu repeziciune, pentru a mai avea obiect.
Altfel, mă tem că, văzându-ne nemernicia, după ce vor fi așteptat de la noi atâta vreme să ne îngrijim de mărturia materială a trecerii lor prin spațiul orașului meu și al dumneavoastră, ca și prin timpul spiritualității românești, ilustrele personaje se vor mânia moldovenește și-și vor lua casele la ei, sporind în amintiri fără trup ființa neamului nostru, sfințind încă o dată, pentru ultima dată, țărâna fălticeneană.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.