Laurențiu Nistor

## „Suntem o națiune pe cale de dispariție?”

Asistăm de peste un sfert de secol la o degradare a vieții românului de rând cum nu a mai fost de multă vreme în istoria acestei țări. Ne deranjează dacă întâlnim din ce în ce mai mulți cetățeni care își amintesc cu drag de vremurile când toată lumea avea un serviciu, când aproape toată lumea avea o locuință, când se construia într-o veselie,

blocurile apărând precum ciupercile după ploaie, chiar dacă nu aveau 200 m[2] per apartament. Le spunem acestor oameni „nostalgici”. Oare cu ce drept îi etichetăm la modul peiorativ?

Cei pe care ne-am luat angajamentul să îi conducem spre o Românie mai bună și mai prosperă nu fac altceva decât să observe ce se întâmplă în jurul lor și să compare cu ce au trăit înainte de 1989. Dacă atunci se spunea că era dictatura comunistă, că se goliseră magazinele și că oamenii o duceau rău, acum ce văd? Că statul are mai multă grijă de un câine sau de un pușcăriaș decât de omul de rând, de un copil, de un bătrân, de un bolnav, de un șomer, de un salariat cu salariul minim pe economie. Cum să justifici omenește faptul că alocația lunară pentru un câine în padoc este mai mare decât cea acordată unui copil? Cum poți argumenta faptul că un criminal stă la căldură, pe banii noștri (peste 2.500 de lei lunar alocație), beneficiind de haine, încălțăminte, televizor și alte drepturi, în vreme ce, în libertate, alt cetățean, cu nevasta fără serviciu, dar cu doi copii, este plătit cu salariul minim pe economie – adică doar o treime din minimumul alocat unui deținut? Cel din închisoare nu are problema zilei de mâine, are statul grijă de tot, inclusiv tratament medical, stomatologic... tot! Cel din libertate are probleme multiple: chirie, întreținere, îmbrăcăminte și încălțăminte pentru toți, ce pune pe masă ș.a.m.d.

Când ni se spune că suntem printre cei mai săraci din Europa, nu ne convine. La un moment dat se calcula coșul zilnic. Acum s-a renunțat la el, pentru că era o dovadă a sărăciei românului. Cum să recunoaștem că s-a ajuns ca statul nostru să nu poată asigura măcar un nivel de trai de supraviețuire pentru cetățeanul de rând? Ne punem problema că sare Uniunea Europeană în sus dacă nu aliniem prețurile la cele practicate în Europa. Însă nu ne punem problema că propriii cetățeni nu mai reușesc, în noile condiții, să aibă un trai minimal.

Când inflația – chiar și mică – îți roade din veniturile și așa insuficiente, a mări prețul gazului c-așa vrea Europa înseamnă un singur lucru: revenirea la frigul de pe vremea lui Ceaușescu. Nemărindu-se și veniturile cu aceiași bani alocați încălzirii, mărirea prețului are o singură consecință: scăderea consumului, deci mai puțină căldură, adică mai mult frig! Sprijinul acordat pentru încălzire nu este suficient. Și, atunci, de ce e obligatoriu să facem ce zic alții doar ca să ne sărăcim și să ne oropsim proprii cetățeni, de parcă am fi băsiști?

Ideea e să negociem cu Europa și să obținem cât mai mult și cât mai bine pentru românii noștri. Să sperăm că viitorii europarlamentari vor lupta pentru aceste deziderate mai mult și mai cu spor. În caz contrar, având în vedere exodul populației și rata natalității, suntem o națiune pe cale de dispariție...