Constantin Adăscăliței

„Susținerea sectorului pomicol în agricultura românească” Săptămâna trecută am susținut în fața dumneavoastră o declarație referitoare la agricultura din România și importanța care trebuie acordată acestui domeniu vital. La întoarcerea în județul Iași am fost contactat de mai mulți fermieri, care m-au felicitat pentru acest demers și mi-au cerut o abordare amănunțită a mai multor sectoare agricole, care, în România, trebuie dezvoltate.

Având în vedere că, în Colegiul 3 Iași, pe care îl reprezint în Camera Deputaților, funcționau odinioară peste șapte ferme sau IAS-uri pomicole, cele mai importante fiind în comunele Tansa, Tibănești și Popricani, astăzi vom vorbi despre dezvoltarea sectorului pomicol în România.

Patrimoniul pomicol însuma înainte de revoluție peste 150.000 de hectare, cu un înalt randament de producție bazat pe o consecventă cercetare instituțională, producție care fie mergea la export, fie în unitățile industriale de procesare. În prezent, aproape jumătate din această suprafață se află în paragină, iar situația unităților de procesare este chiar mai jalnică, în timp ce exporturile, după o lungă cădere, încep să dea semne ușoare de revenire.

Producția națională de fructe s-a situat în ultimii ani în jurul valorii de un milion de tone, în timp ce țările cu tradiție din UE produc anual patru sau chiar cinci milioane. Poate așa se explică paradoxul acestei perioade, în care lipsa competitivității a făcut ca bruma de producție românească să fie valorificată în sezon pe un preț de nimic, în timp ce magazinele erau pline în restul anului cu mere importate din Austria, Italia sau chiar din afara UE.

Pomicultura românească a fost pusă la pământ de trei factori:

– fărâmițarea marilor ferme socialiste, majoritatea prin retrocedare, ajungându-se de la unități de 500–600 hectare la unități individuale de 0,3–0,5 hectare;

– lipsa mijloacelor tehnice de îngrijire a acestor suprafețe și blocajele financiare din institutele de cercetare, care în timp au dus la o defrișare necontrolată a livezilor;

– îmbătrânirea pomilor, în special a soiurilor productive, care au o durată de viață limitată. Replantările cu material săditor s-au realizat într-o atât de mică măsură, încât aproape jumătate din livezile României sunt astăzi defrișate.

Cu toate acestea, piața liberă a permis dezvoltarea timidă, la început, a unor noi exploatații de pomi sau arbuști fructiferi.

Dacă în zona subcarpatică s-au dezvoltat plantații noi de măr, prun și cireș, zona Satu-Mare s-a specializat în cultura arbuștilor fructiferi și a căpșunului. Nu greșesc dacă afirm că fructele autohtone, fie ele soiuri inferioare uneori, sunt mai gustoase și mai hrănitoare decât tot ce se găsește pe piața importurilor.

Încă un amănunt care merită menționat, spre deosebire de culturile vegetale sau de viticultură, este că sectorul pomicol nu a beneficiat de prezența masivă a investițiilor străine, poate din cauză că unora le-a convenit vocația de piață de desfacere spre care țara noastră se îndreaptă.