Mircea Irimescu

„Timpul unei schimbări”

Ca în orice început de septembrie, în acest an, pentru a 23-a oară, la Cernăuți a avut loc cea mai importantă manifestare anuală a comunității românești din nordul Bucovinei: „Limba noastră cea română”, prilej de analiză și îmbărbătare a unei vechi lumi românești, acum în unul dintre cele mai dificile momente ale istoriei sale, supusă presiunilor deznaționalizatoare de toate felurile.

În sine, manifestarea a fost o reușită, semn și dovadă a unei maturități binefăcătoare la care au ajuns cei mai mulți dintre liderii acestui grup etnic, acum minoritar într-o provincie istorică a României. De mai mulți ani se simte un reviriment al vieții culturale românești din zona Cernăuțiului. Deși încă departe de ceea ce era aici în perioada interbelică, totuși, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că această comunitate, câtă a mai rămas, a început a-și produce singură anticorpii culturali de care are nevoie pentru a-și proteja identitatea amenințată de „virușii” unei intoleranțe, care, Doamne-ajută!, începe să dea semne de scădere.

Apar cărți valoroase, importante surse de documentare pentru lumea științifică, monografii dedicate localităților, instituțiilor sau unor personalități ale locului. Au loc serbări, pomeniri, dezveliri de statui și plăci comemorative, se produc adevărate evenimente culturale românești. Cum ar spune fostul profesor universitar cernăuțean Leca Morariu: „densitatea culturală bucovineană este în creștere!” Dacă mai adăugăm faptul că susținerea financiară a acestor activități este asigurată covârșitor din resursele acestei comunități, avem imaginea unui echilibru cultural organic și de salutat. Numai nevoile impuse de pericolul înstrăinării identitare au generat și susținut acest proces, care ar merita o analiză amănunțită și în care persistă încă destule motive de îngrijorare.

Am criticat în dese rânduri felul în care este tratată de către statul ucrainean populația românească a regiunii Cernăuți. Până acum, în manifestările publice de acest gen, reprezentanții autorității publice, deși se străduiau, nu puteau ascunde un „artificial” ușor de detectat, menit să mascheze diferența dintre vorbe și realitate. Acum se simte și altceva: parcă o deschidere, o înțelegere omenească a unei realități istorice, o dorință de schimbare spre mai bine. Sper să nu fie o percepție înșelătoare, ci chiar o realitate nouă, așteptată de aproape șapte decenii de o comunitate greu încercată. Apariția acestei schimbări de atitudine deschide oportunitatea discuțiilor privitoare la dezvoltarea strategică a zonei în discuție.

În ultimele două decenii relațiile noastre cu Ucraina au fost reduse și ținute la un nivel care s-a dovedit a fi păgubos ambelor țări. Vecinătatea lor nu este, cum ar fi firesc, un factor de prosperitate economică, ci locul unei de neurmat pilde de lipsă de colaborare. Pentru România, prin Ucraina, la frontiera noastră de nord se deschide o lume slavă de 200 de milioane de locuitori și, în plus, legături cu țări și piețe din Caucaz și Asia Centrală. Pentru Ucraina, prin România, s-ar deschide zona balcanică și tot restul unui sud-est european foarte variat. De zeci de ani un vechi drum comercial este, practic, barat. Apariția unor schimburi comerciale normale, pe potriva imensului potențial economic