Constantin Chirilă

„Toleranță și comunicare în viața socială și politica românească”

Toleranța este un concept apărut încă din secolul al 16-lea și folosit de gânditorii umaniști în sprijinul efortului lor de a combate fanatismul religios. Ulterior, în epoca modernă, poporul american a fost printre primele care a înțeles că războiului îi este de preferat coexistența pașnică între diferitele grupări religioase, culturale și rase.

Americanii, chiar dacă nu se iubesc între ei, se tolerează, chiar dacă nu se cunosc își dau „Bună ziua!” și nu contenesc să dialogheze, să facă afaceri și să strângă contacte ca pe niște prețioase averi. Americanii, și nu numai ei, au învățat bine din singura lecție pe care istoria le-a dat-o, cum că „toleranța este condiția pentru coexistența pașnică”.

Principiul este acum universal valabil atât în ceea ce privește relațiile interumane, cât și cele interstatale. Astfel, constituția unui stat modern garantează diverse forme ale libertății individuale și de grup, expresii ale toleranței din care decurg pluralismul și dialogul permanent pentru realizarea unei comunități în diversitate. Dacă istoria ne-a învățat ceva, este că doar intoleranța nu poate fi tolerată.

Pentru indivizii sociali ai României, luați în majoritatea lor, „toleranța” este un cuvânt „de împrumut”, care nu se potrivește neamului românesc, mai ales „coaliției-fantomă” PSD-PNL, iar clasa politică din România pare să nu fi înțeles câteva lucruri esențiale:

– toleranța obligă individul la comunicare. De îndată ce și-a însușit acest comportament, individul capătă o serie de altele noi. Individul simte nevoia de a fi mai bun, de a-și ajuta semenii;

– toleranța obligă individul la o susținută acțiune de a învăța, de a acumula cunoștințe, de a ști, i-o cere necesitatea de comunicare impusă de comportament;

– garantarea necesității spiritului de toleranță depășește cu mult domeniul îngust al politicii;

– toleranța poate reprezenta o acceptanță sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres personal în raport cu promovarea interesului național;

– toleranța nu trebuie confundată nici cu prostia, nici cu inerția, cu ea trebuie mers până la nivelul în care restul societății civile nu este afectat în drepturile elementare.

Atitudinea clasei politice nu trebuie să fie aceea de a se limita la statul pe margine ca într-o galerie și a-și da cu presupusul, ci aceea de a identifica și implementa soluții constructive.

Asumarea pasivității înseamnă tăcere, și nu revendicare, în condițiile în care deviza toleranței exprimate de Voltaire este: „Nu-mi plac ideile dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca dumneavoastră să le puteți exprima”.

Vom reuși oare să așezăm toleranța dintre noi pe principii corecte, creștinești, sau vom continua politica minciunii, a diversiunii și a învrăjbirii?