Mircia Muntean

„Traseismul politic sau răul devenit bun pentru PNL”

Vă amintiți cu siguranță cum, anul trecut, liderul PNL, domnul Crin Antonescu, critica traseismul politic din toți rărunchii. „Traseiști”, „trădători” ori „oportuniști” – acestea erau doar câteva dintre adjectivele pe care domnul Crin Antonescu le folosea atunci când vorbea despre politicienii plecați din propriul partid.

Timpul a trecut, USL a câștigat alegerile, iar la PNL situația s-a schimbat la 360 de grade: porțile partidului au fost larg deschise pentru toți „traseiștii”, „trădătorii” și „oportuniștii” din politica românească. Stați liniștiți, acum migrația politică nu mai este criticată! Ba, mai mult, însuși liderul PNL o vede ca pe un act de curaj, o dovadă de sinceritate politică și chiar un efort făcut pentru binele poporului care a votat cu stânga, deși PNL încă se mai dă drept un partid de dreapta, dar asta este cu totul altă poveste...

Revenind la migrația despre care liberalii și-au schimbat radical părerea, este clar că această schimbare de viziune are la bază strict interese personale, politice și clientelare, la care, bineînțeles, se adaugă teama de justiție a unora dintre cei care, odată ajunși în opoziție, nu mai pot lupta pentru dreptate, pentru că au de luptat cu dreptatea, având în spate dosare grele. Lupta lor e pentru interesul personal, iar visul cel mai de preț a fost clar exprimat de _el capo di tutti capi_ al USL-ului, Dan Voiculescu: „nu avem toată puterea până nu luăm și justiția”.

Primul trădător transformat în erou de către PNL a fost, așa cum bine știți cu toții, domnul Sorin Frunzăverde. A fost un transfer spectaculos, șocant chiar pentru clasa politică românească, pentru că era unul dintre fondatorii actualului Partid Democrat Liberal și pentru că era șeful consiliului județean care a primit cele mai multe fonduri din partea Guvernului Boc. Și totuși, asta nu l-a împiedicat să trădeze și să devină, peste noapte, dintr-un membru de vază al partidului, unul dintre cei mai mari contestatari ai săi. Un om care parcă a șters cu buretele cele două decenii în care a fost, pentru cei pe care astăzi îi blamează cu atâta năduf, coleg, aliat și, de ce nu?, chiar și prieten. Iar exemplele ar putea continua.

Cel mai proaspăt, în acest sens, este cazul domnului Mihai Stănișoară, un om care a fost atât de „curajos”, cu ghilimelele de rigoare, încât nici măcar nu a avut curajul să le spună colegilor despre intențiile sale de a trece de partea puterii. Aceiași colegi care au avut atât de multă încredere în dumnealui, încât l-au ales să îi reprezinte în calitatea de lider de grup, însă domnul Stănișoară n-a mai ținut cont de principii, de prietenii, de bun-simț, a preferat fuga rușinoasă, mișelească, în locul curajului de a-și asuma propriile decizii și fapte, iar colegii au aflat de la televizor că au trecut la statutul de foști colegi.

Domnul Stănișoară n-a suportat gândul că nu este la putere, n-a suportat ideea de a fi în opoziție, este modelul clar de parlamentar care poate fi politician doar atunci când e la putere, când câștigă ceva, când interesele sale personale își găsesc o rezolvare în punga larg deschisă acum a Guvernului.