Horea Dorin Uioreanu

„Uite candidatura, nu e candidatura!”

Cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din România, majoritatea partidelor importante din țară – plus independenții – și-a anunțat deja candidații pentru funcția supremă în stat. PD-L, în speță președintele Traian Băsescu, întârzie însă cu un anunț clar în privința celui pe care democrat-liberalii îl vor susține în toamnă pentru președinția României.

La prima vedere, această poziție a actualului președinte al țării este una greu de înțeles, câtă vreme Traian Băsescu se consideră un „președinte de meserie”, popular, de neînvins ca prim-cârmaci al țării. Acest gest de incertitudine fluturat de Traian Băsescu la fiecare întrebare ce vizează o eventuală candidatură a sa la Președinție ascunde, de fapt, caracteristica predominantă a Domniei Sale, ce i-a marcat întreaga ascensiune politică: grandomania.

Grandomania l-a determinat pe Traian Băsescu să își construiască, timp de cinci ani, un traseu politic ce va rămâne în istoria României drept cel mai conflictual mandat al unui președinte, din punctul de vedere al politicii interne. Motivul? Dorința de a rămâne constant în lumina reflectoarelor. Megalomania i-a deformat și stilul de a conduce partidul de suflet, PD-L, convingându-i pe democrat-liberali, cu cadența unei picături chinezești dozate vreme de ani de zile, că dacă el nu e, nici PD-L nu va mai exista.

Cu același sentiment de preamărire, domnul președinte vine astăzi în fața românilor pentru a le spune că deocamdată doar cugetă la oportunitatea prelungirii mandatului său de președinte.

Departe de mine gândul de a plânge o eventuală lipsă a lui Traian Băsescu din lista pentru Cotroceni. Dimpotrivă, cred că România s-ar lipsi cu prisosință de prezența Domniei Sale de pe eșichierul politic românesc. Ceea ce mă frapează însă e atitudinea pe care domnul Traian Băsescu o manifestă față de cetățenii acestei țări: aceea a unui domnitor tiranic, care își tratează supușii după dictonul: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”, astfel că, în ceea ce privește candidatura la președinție, domnul președinte minte, amână, se codește și se ascunde în spatele vorbelor goale, în speranța că cineva, dacă nu chiar toți, îi vor ridica osanale înspre preamărire, cu rugămintea fierbinte de a candida, pentru mântuirea națiunii.

Speră oare domnul președinte că, la auzul veștii că s-ar putea să nu candideze pentru un nou mandat, românii se vor aduna cu sutele de mii în fața Cotroceniului pentru a-i scanda numele și pentru a-l convinge să candideze că, deh, doar el poate să salveze țara de colaps financiar?!

Sau, într-o minimă instanță, simte președintele nevoia ca partidul său de suflet, PD-L, să îi facă, în genunchi, propunerea onorantă de a candida, din partea lor, la Președinția României?

Răspunsul este afirmativ, stimați colegi, pentru că președintele țării, asemenea personajului romantic al lui Cervantes, trăiește în lumea lui, luptându-se cu morile de vânt și creându-și dușmani imaginari. Asemenea lui Don Quijote, la Traian Băsescu se observă o îndârjire nemaiîntâlnită de a se lupta cu o iluzie. Domnia Sa, potrivit spuselor sale, nu se va lupta pentru Palatul Cotroceni cu contracandidații săi, ci cu monstrul crizei economice care a cuprins România. În himera proprie, Băsescu și-a greșit însă ținta în cel puțin două privințe, indus în eroare de ajutorul său de nădejde, Emil Boc, care, la fel ca loialul Sancho Panza al lui Don Quijote, întreține și hrănește iluzia de preamărire a stăpânului său. Dușmanul țării nu e criza financiară care, încet-încet, se vede învinsă în multe din țările lumii. Dușmanul lui Traian Băsescu e propriul Guvern, care, prin măsurile fiscale aberante, a adâncit și a prelungit agonia financiară a românilor. Și, mai mult decât atât, învelit în platoșa sa invizibilă de invincibilitate, Traian Băsescu uită că se va lupta cu cel puțin un adversar real în lupta pentru președinție: liberalul Crin Antonescu, cea mai viabilă alternativă de președinte echidistant, onorabil și echilibrat.