Ovidiu Ioan Dumitru

## „Ultima suflare a RAFO Onești”

În urmă cu mai bine de 25 de ani, când spuneam RAFO Onești, ne refeream la un mare jucător în industria petrolieră din România. Înființată în 1956 cu scopul de a procesa țițeiul nesulfuros, aceasta a ajuns să aibă o capacitate de rafinare de 3,5 milioane de tone pe an, destul cât să reprezinte un interes crescut în momentul când, în 2001, s-a decis vânzarea pachetului majoritar. De vândut, aceasta s-a vândut imediat și, din păcate, așa cum s-a dovedit mai târziu, RAFO Onești, o companie care număra peste 3.000 de angajați, s-a înscris de departe în lista privatizărilor îndoielnice și făcute după ureche de statul român.

În 2009, după mai multe revânzări ale pachetului majoritar de acțiuni, RAFO Onești ajunge pe mâna unui oligarh rus, așa cum s-a întâmplat de altfel cu majoritatea întreprinderilor românești din domeniul petrochimic. În 2008, activitatea RAFO Onești a fost suspendată pentru un proces de modernizare.

Azi ne uităm cu brațele încrucișate cum un colos al industriei românești va fi vândut sub formă de fier vechi. Asistăm, în acest moment, la încă o lovitură dată economiei românești, una anunțată de mai bine de doi ani, dar pentru care nu s-a găsit interesul necesar pentru a fi oprită. Deținătorul actual al pachetului majoritar a anunțat sec, printr-un comunicat de presă, că s-a decis vânzarea activelor și utilajelor aferente rafinăriei, prețul acestora neputând fi mai mic decât prețul fierului vechi pe piața locală românească. Anunțul, cu siguranță, nu reprezintă un _breaking-news_ pentru Cabinetul Ponta, pentru că, dacă ne uităm atent, în ultimii doi ani, au fost vândute, pe rând, flota de vagoane și locomotive, mai apoi terenurile și benzinăriile pe care le mai avea, precum și rezerva de țiței de 42.000 de tone. Acest lucru ar fi trebuit să reprezinte un semnal clar pentru Guvernul Ponta referitor la drumul pe care a luat-o RAFO, acela al dizolvării. Mai mult decât atât, precedente mai există, iar un exemplu îl reprezintă combinatele Mechel, vândute pentru 50 de euro unei societăți comerciale de apartament. Cu toate acestea, reacția Guvernului a fost ca și în trecut: inexistentă.

Victor Ponta, odată orator de meserie, nu a avut până la acest moment nicio poziție vizavi de această situație cu implicații majore pentru economia românească. Domnul prim-ministru vorbește de crearea de noi locuri de muncă, în timp ce le lasă să dispară pe acelea existente, caută vinovații pentru găurile la bugetul de stat moștenite din trecut, în timp ce asistă pasiv la crearea de noi prejudicii. În tot acest timp, în văzul și cu acordul guvernanților, rând pe rând, coloșii industriali se deconectează de la aparatele care doar i-au ținut în viață până acum, nu i-au făcut și să prospere.