Angel Tîlvăr

„Un deceniu de NATO, un deceniu de siguranță națională deplină!”

Data de 29 martie 2004 poate și trebuie să rămână în istoria țării noastre ca una dintre cele mai importante din ultima jumătate de secol. La acea dată, Adunarea Generală a Tratatului Atlanticului de Nord lua decizia, istorică pentru noi, de a ne acorda statutul de membru cu drepturi depline al acestei prestigioase alianțe.

Rezultat al orientării ferme a țării către valorile lumii occidentale – în rândul cărora democrația și statul de drept dețin supremația absolută –, aderarea noastră la cel mai puternic furnizor de securitate din lumea contemporană a reprezentat un imens succes al politicii și al diplomației noastre. Prin eforturi susținute și printr-o solidaritate exemplară, oamenii politici ai vremii reușeau să convingă partenerii noștri externi de seriozitatea cu care, după o jumătate de secol de izolare în spatele unei nedorite și nemeritate cortine de fier, poporul român își croia, fără șovăire, drumul spre o lume căreia îi aparținuse cândva și după care tânjise pe întreaga durată a regimului comunist.

Îmi face o deosebită plăcere să-mi amintesc acum, când aniversăm un deceniu de prezență activă și loială în cadrul Alianței Nord-Atlantice, cu ce entuziasm au primit concetățenii noștri, la acea vreme, vestea că România și-a găsit, în sfârșit, locul său binemeritat în rândul celor mai solide și mai serioase democrații ale lumii. Era vorba nici mai mult, nici mai puțin decât de reîmpăcarea statului român cu năzuințele cele mai aprige ale unui întreg popor, care s-a simțit, întotdeauna, puternic atras de tot ceea ce înseamnă valorile lumii occidentale, popor care s-a dovedit, în egală măsură, total neadaptabil la modelul societal care i s-a impus, ulterior celui de Al Doilea Război Mondial, cu forța tancurilor sovietice și în urma unor decizii geostrategice profund eronate și, pe cale de consecință, la fel de profund păguboase.

Judecat din acest unghi de vedere, aderarea țării noastre la NATO reprezintă, deopotrivă, îndeplinirea aspirațiilor unui popor eminamente european și o cuvenită reparație istorică. Spun asta, gândindu-mă la faptul că, exceptând accidentele istorice pentru care nu el este vinovat, covârșitoarea

majoritate a poporului nostru și-a îndreptat permanent atenția spre valorile definitorii ale lumii libere din spațiul euroatlantic, neavând niciodată afinități și aspirații comune cu satrapiile de tip asiatic.

Așadar, prin integrarea sa în cadrul structurilor europene și euroatlantice, României nu i s-a făcut vreo favoare, ci doar i s-a asigurat locul cuvenit în cadrul unei lumi căreia îi aparține organic. Stau mărturie, în acest sens, faptele lui Mihai Viteazul sau ale lui Carol I, ale lui Ion I. C. Brătianu sau ale lui Iuliu Maniu, ale lui Nicolae Titulescu sau ale lui Ion Duca, pentru a nu aminti decât câțiva dintre marii noștri conducători sau oameni politici a căror orientare către partea vestică a lumii noastre nu poate fi pusă la îndoială decât făcând dovada unei colosale rele-voințe.