Eugen Constantin Uricec

„Un sistem de sănătate bolnav”

Situația sistemului de îngrijire a sănătății din România nu este nicidecum una nouă, inedită, despre care abia acum aflăm cu surprinde. Nu!

Fiecare român din această țară cunoaște că sistemul sanitar este într-o boală cronică de peste douăzeci de ani, suferind de subfinanțare, de lipsa de eficiență a cheltuirii fărâmei de buget pe care acest sector îl are la dispoziție.

De asemenea, cu mici excepții, majoritatea clădirilor care poartă emblema de spital, dispensar sau clinică au înfățișarea unor instituții care provoacă spaima pacienților, nemaifiind întreținute corespunzător de foarte mulți ani. În condițiile slabului management, ale lipsei de reabilitare sau modernizare, noțiunea de mediu septic nu poate fi folosită nici măcar în glumă.

Deși aceste aspecte sunt cruciale pentru funcționarea unui sistem național prioritar, vă pot spune că ele țin în cea mai mare parte de finanțare și că pot fi remediate într-un orizont de timp destul de redus. Un pas important deja s-a făcut prin decizia de reorganizare, comasare și reprofilare a centrelor de îngrijire a sănătății. Urmează ca toate unitățile rămase active să intre într-un amplu proces de modernizare, reabilitare și dotare cu aparatura specifică, atât de necesară salvării de vieți.

Din nefericire, îngrijorarea mea nu mai este legată de aspectele care privesc infrastructura medicală, pentru că drumul a fost deschis și nu mai există cale de întoarcere. Îngrijorarea mea este legată în schimb de cea mai importantă resursă din sistemul sanitar, și anume resursa umană.

Cunoaștem cu toții că subfinanțarea a determinat un regim salarial mizer pentru cadrele medicale, motiv pentru care anual am pierdut sute de medici specialiști și mii de asistenți sau asistente medicale, care au luat calea clinicilor occidentale. Cunoaștem faptul că cei care au decis să își continue cariera în România sunt în continuare foarte prost plătiți și își îndeplinesc cu dificultate meseria.

Ceea ce este cu totul îngrijorător este creșterea alarmantă a cazurilor de culpă medicală evidentă sau de dezinteres vădit față de pacienții aflați în situații critice. Bolnavi aflați în pragul intrării în comă sau care în orice moment pot intra în stop cardiorespirator sunt internați și uitați în saloane, fără să beneficieze de asistența permanentă a cadrelor medicale sau de o intervenție medicală corespunzătoare.

Diagnostice eronate, prescripții de tratament necorespunzătoare sau chiar ignorarea totală a unui pacient asupra căruia câteva ore mai târziu se constată decesul nu mă pot duce decât la o singură concluzie – malpraxis. Or, culpa medicală și dedicarea totală a unui cadru medical nu au nicio legătură cu problemele pe care le traversează sistemul medical din România.

Nu este nici atribuția mea, ca parlamentar, și nici a vreunuia dintre românii care din nefericire ajung să ia contact cu acest sistem. Este, în schimb, datoria morală și legală a organizațiilor profesionale, a acelor colegii care supraveghează activitatea medicilor sau asistentelor de a analiza spețele nefericite și de a recurge la retragerea de îndată a drepturilor de liberă practică și la excluderea definitivă din sistem a celor care nu iubesc meseria de a salva vieți.