Răzvan Ionuț Tănase

„Un sistem sanitar din ce în ce mai bolnav”

Unul dintre cele mai mediatizate subiecte din ultima perioadă este legat de situația în care se află sistemul sanitar din România la momentul actual. În câteva cuvinte îl putem caracteriza ca fiind la fel de bolnav precum mare parte din pacienții săi.

Deși realizăm că oamenii din România întâmpină probleme destul de grave cu sistemul de sănătate, nimeni nu discută deschis despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. Ne-am obișnuit să ridicăm din umeri, să invocăm căutarea de soluții, iar la final să conștientizăm că am rămas la nivelul la care îi putem atribui numai caracteristici negative: ineficient, nesigur și dezorganizat.

Aceste probleme nu nemulțumesc numai pacienții, ci și cadrele medicale. Dacă din optimism credem că vom reuși să acoperim sincopele din sănătate, ne înșelăm amarnic. O să ajungem în punctul în care consecințele sistemului precar nu vor mai putea fi remediate, iar poporul român va fi singurul care va avea de suferit.

Datele oficiale publicate ar trebui să deschidă ochii autorităților, în sensul adoptării cât mai rapid a unor măsuri de redresare și a unei strategii durabile pe termen lung. Spun asta deoarece studiile realizate de Organizația Mondială a Sănătății ne cataloghează ca fiind „codașii” Europei din punctul de vedere al sumelor investite în sistemul sanitar. Conform acestora, în România se investesc doar 500 de dolari pe cap de locuitor, plasându-ne cu mult în spatele țărilor precum Germania și Franța, care au rate impresionante de investiții, de 4.875 dolari, respectiv 5.000 de dolari pe cap de locuitor.

Acum putem înțelege de ce foarte mulți români suferă din cauza lipsei echipamentelor medicale, dar și a personalului neexperimentat. Decât să stăm cu mâinile încrucișate și să privim cu neputință la tinerii medici, foarte bine pregătiți, care aleg să profeseze în străinătate, ar trebui să introducem măsuri care să vizeze stimularea acestora pentru a profesa în România. Astfel nu ar mai rămâne în urma lor pacienți care se întreabă retoric: „pe mine cine mă tratează?” și nici găuri în buget din cauza banilor folosiți pentru școlarizarea unui student la medicină.

Oricât s-ar strădui să găsească motive pentru a rămâne în țară, medicii sunt oarecum înfrânți în fața sistemului. Ei au cele mai mici salarii din UE, venitul minim fiind de aproximativ 373 de euro, iar cel maxim de 874 de euro, pe când în țări ca Danemarca salariile medicilor se situează între 8.000 și 13.000 de euro. Atunci să nu ne mai întrebăm de ce din 2007 și până în 2013 din România au emigrat 28.000 de medici.

Lăsând la o parte cifrele, consecințele sunt însă destul de palpabile. Subfinanțarea ne situează din nou la coada clasamentului, de data aceasta din punctul de vedere al speranței de viață, care este cu 5 ani sub media UE.

Ne-am obișnuit ca, atunci când semnalăm problemele și cerem rezolvarea lor, să auzim aceleași vorbe, deja învechite: „nu avem fonduri suficiente”, însă doresc să atrag atenția că acestea nu ne vindecă de boli. Avem nevoie în schimb de o strategie cât mai clară și mai concretă care să impună prioritățile și obiectivele, iar atunci cu siguranță vom reuși să ne mândrim cu un sistem sanitar care își va îndeplini adevăratul scop, de a îmbunătăți starea de sănătate a populației, lucru care va avea impact inclusiv la nivel macroeconomic.