Ioan Munteanu

## „Unde e școala de altădată?”

Începe școala, prilej de bucurie și emoție pentru cei mici, de îngrijorare și de nesiguranță pentru cei mari. Părinți, bunici, copii, cadre didactice, cu toții își fac planuri și trăiesc cu speranța unui an mai bun. Din păcate, speranțele sunt limitate, dacă ținem seama că rămân nerezolvate destule probleme din anii trecuți.

Cu foarte puțin timp înainte de începerea cursurilor încă mai sunt catedre vacante, deși s-au desfășurat etape suplimentare de ocupare a posturilor. Școlile din zone mai îndepărtate, care presupun o navetă dificilă, se află în situația de a rămâne fără cadre didactice calificate care să-i aștepte pe copii în prima zi de școală. Încadrarea în școli de suplinitori necalificați atrage după sine creșterea numărului de elevi incapabili să facă față și celor mai simple evaluări. Slaba pregătire didactică și metodică a unui mare număr de cadre didactice, motivația scăzută pentru profesia de educator, salarizarea indecentă și lipsa de respect din partea elevilor – iată tot atâtea explicații pentru degradarea imaginii învățământului.

La aspectele legate de calitatea profesională și umană a celor ce se ocupă de educație se adaugă neajunsurile generate de lipsa fondurilor, dar și de neglijența factorilor responsabili. Lipsa autorizațiilor de funcționare, lipsa apei potabile și a canalizării din școli, lipsa de spații de învățare proaspăt igienizate, lipsa împrejmuirilor unităților școlare, lipsa combustibilului pentru încălzire, toate acestea devin lipsuri mult mai observabile la începutul anului școlar pentru încă destul de multe școli.

Cu toții cunoaștem necazurile cu care se confruntă unitățile de învățământ, cu toții avem soluții, dar asta doar în timpul campaniilor electorale. Dacă întrebi pe oricare politician, fie el de nivel județean sau național, care sunt prioritățile unui guvern, răspunsul va fi unul singur: educația și sănătatea. Poate doar ordinea să fie inversată, adică sănătatea și educația. Însă, cu toate acestea, cele două domenii rămân întotdeauna vitregite la repartizarea fondurilor. Atâta vreme cât niciodată în acești 25 de ani de după Revoluție nu s-a ajuns la cele șase procente din PIB necesare bunei funcționări a sistemului, este imposibil să vorbești despre o bază materială corespunzătoare, despre gratuitatea învățământului, despre atragerea elevilor la școală, despre salarii decente acordate cadrelor didactice. Este mult mai lesne să vorbești despre abandonul școlar îngrijorător (aproximativ 18% dintre elevi), absenteism, școli lipsite de condiții elementare de funcționare, profesori demotivați și elevi căzuți la bacalaureat în proporție de 80%.

Ce și cât face România pentru învățământ? Exact ceea ce arată rezultatele la examene, adică aproape nimic. Ce pretenții ar trebui să avem de la elevi și de la oamenii școlii? Cele care rezultă din investițiile materiale și umane făcute în domeniu. Ce performanțe poți pretinde de la elevii unei școli în care sunt încadrați suplinitori cu note de 2 și 3 la examenele de titularizare?