Eugen Constantin Uricec

„Unde-i viitorul copiilor români?”

Gândim zi de zi politici publice, dezbatem cu anii strategii și perspective de dezvoltare, pe termen mediu și lung, evaluăm proiecte și programe pentru viitorul unei țări și chiar pentru viitorul Uniunii Europene. Dar, despre al cui viitor vorbim dacă nu despre viitorul cetățenilor ei, și mai ales al copiilor ei?

Oameni politici, parlamentari, guvernanți, aleși locali au fost mai tot timpul preocupați de soarta copiilor acestor țări, preocupare care nu s-a transpus însă și în realitate. Ziare locale sau naționale scriu zilnic despre copii exploatați, despre copii care nu au știut și nu vor ști ce este copilăria.

Zilnic trecem pe lângă copii abandonați sau extrem de rău îngrijiți. Zilnic vedem copii forțați să cerșească în stradă, indiferent dacă plouă sau ninge, care susțin astfel financiar grupări infracționale extrem de periculoase. În lumea rurală, ei nu mai sunt priviți ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru familie, ci ca o povară greu de susținut și, în cel mai bun caz, ca o nouă mână de lucru pentru muncile agricole.

După 1989, deschiderea frontierelor țării a făcut din România o reală oportunitate pentru grupările de crimă organizată, specializate în traficul de carne vie, producție pornografică cu minori sau pedofilie. Din păcate, autoritățile române nu au fost pregătite suficient pentru a face față unor astfel de provocări ale crimei organizate, știindu-se că în domeniul traficului de persoane și al pornografiei se rulează sume mult mai mari decât în domeniul infracțional al traficului de droguri.

Constatăm cu surprindere că, dacă autoritățile române au o experiență fragedă în gestiunea unor astfel de probleme, autoritățile din țări cu mare tradiție, precum Germania, Franța sau Marea Britanie, nu găsesc nici astăzi răspunsuri adecvate la acestea. În societățile democratice, acolo unde statul a eșuat în intervenția sa, societatea civilă și organizațiile nonguvernamentale au reprezentat soluția salvatoare. Din păcate, și această ultimă speranță tinde să se stingă. Societatea civilă tinde să devină din ce mai amorfă și mai lipsită de reacție în fața greutăților cu care se confruntă o mare parte a copiilor români. De asemenea, organizațiile nonguvernamentale tind să devină mult mai preocupate de animalele comunitare sau de anumite plante pe cale de dispariție, decât de copiii orfani, de cei exploatați sau de lipsa de resurse materiale a unora.