Ionuț Marian Stroe

„Unde și în ce condiții vor mai putea protesta românii?” Unul dintre cele mai importante drepturi câștigate de români după 1989 a fost acela de a-și putea exprima liber opiniile și mai ales de a-și putea critica fără teamă conducătorii în cadrul adunărilor, mitingurilor și manifestațiilor de protest, organizate sau spontane. De-a lungul acestor ani, indiferent de forma de protest, s-a demonstrat tot mai pregnant că cetățenii știu să se organizeze și să protesteze civilizat și mai ales cu respectarea deplină a legalității, problemele și excesele în aplicarea legii venind de regulă din partea forțelor de ordine ale statului.

Așadar, toate bune și la locul lor până de curând, când i s-a năzărit cuiva ideea că Legea nr. 60/1990 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice trebuie abrogată și a publicat pe site-ul MAI un proiect de lege spre dezbatere publică, proiect ale cărui prevederi practic desființează dreptul cetățenilor și al sindicatelor de a protesta, în forma cum este acest drept cunoscut în întreaga lume civilizată. Pe lângă numeroasele restricții și interdicții prevăzute de acest proiect de lege, sunt însă câteva prevederi care nu existau în Legea nr. 60/1990 și care ridică mari semne de întrebare cu privire la scopurile urmărite de inițiatorul acestui proiect de lege, astfel:

1) La art. 13 alin. (1) lit. g) se instituie obligația organizatorului adunării publice de a asigura „un dispozitiv propriu de ordine, format din personal care poartă la vedere însemne distinctive, repartizat în proporție de minim unu la 50 de participanți”, personal pe care trebuie să-l instruiască și să-l comunice nominal comandantului unității de jandarmi competentă teritorial. Așadar, pentru un miting de circa 80.000–100.000 de participanți, organizatorul trebuie să asigure obligatoriu și prezența a minimum 1.600–2.000 de oameni de ordine proprii! Nu cumva prin această condiționare expresă se intenționează crearea de greutăți organizatorilor din partea autorităților? Să ne gândim numai la partea financiară necesară confecționării însemnelor distinctive, dar și la modul în care nu se va putea face instructajul personalului propriu de ordine, așa cum cere legea.

2) La art. 14 lit. d) se prevede obligația personalului propriu de ordine de a nu permite „folosirea sistemelor de comunicare... la acțiuni de natură să aducă atingere imaginii instituțiilor sau persoanelor private ori publice”. Adică adio mesaje audiovizuale, pancarte, bannere și alte obiecte pe care să fie inscripționate mesajele de nemulțumire ale protestatarilor la adresa guvernanților, de exemplu! Păi dacă nici la mitingurile și manifestațiile de protest oamenii nu-și mai pot striga nemulțumirea, atunci unde s-o facă? Sub plapumă, cu lumina stinsă, ca în vremurile de dinainte de ’89?

3) La art. 10 alin. (1) se introduce obligația organizatorului de a depune o declarație prealabilă la primărie cu minimum 5 zile lucrătoare înainte de data desfășurării adunării publice, în loc de 3 zile calendaristice, cum este în prezent. De ce oare această schimbare? Ce este atât de profund de analizat și de luat o decizie în cazul acestor cereri?