Carmen Ileana Moldovan

„Uni _versus_ bicameralism și suveranitatea națională”

Permiteți-mi să folosesc prilejul prezentei ședințe consacrate declarațiilor politice pentru o reabordare punctuală a temei instituirii unui parlament unicameral, ca parte a pachetului de propuneri de revizuire a Constituției. Extrem de similar subiectului conex al reducerii numărului de parlamentari, și acest subiect a rămas momentan prea puțin dezbătut într-o manieră aprofundată, temeinică și bazată pe argumente concrete, de specialitate. În acest context, dezbaterea uni _versus_ bicameralism comportă trei tipuri de argumentație: cea circumstanțială, istorică și geografică deopotrivă, cea de fond, a argumentelor structural-procedurale, cea constituțională, axată pe problematica suveranității naționale și a exercitării ei.

În primul palier, cel al argumentelor circumstanțiale, se cuvine precizat că, din punct de vedere istoric, sistemul parlamentar unicameral s-a impus covârșitor în statele unitare, iar cel bicameral în sistemele politice structurate federal. Sub acest aspect, ca un caz particular, instituirea bicameralismului în România prin Constituția din 1991 se explică nu prin rațiuni tehnice, politice sau economice, ci mai degrabă circumstanțial, ca delimitare opozantă față de fosta Mare Adunare Națională unicamerală, iar geografic, în aria de vecinătate predomină state unitare, cu sisteme legislative unicamerale — Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Moldova, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina etc., România și Polonia constituind de fapt singurele excepții notabile.

În al doilea palier, al argumentelor de fond, criteriile de analiză vizează în principal:

– conflictualitatea politică (intercamerală): într-un sistem unicameral nu există mize de competiție, liniile de conflictualitate respectându-le pe cele interpartinice, realitate de altfel firească teoriilor și practicii democratice; în schimb, existența a două Camere generează, cel puțin teoretic, o rivalitate artificială între ele în vederea asigurării „supremației legislative”, mai ales în condițiile unei departajări funcționale între cele două Camere;

– convergența cu structura sistemului politic: unicameralismul se pretează statelor unitare, precum România, în timp ce bicameralismul este adecvat sistemelor federale, în care în camera superioară sunt reprezentate statele (reprezentare teritorial-administrativă), iar în cea inferioară sunt reprezentate proporțional demografic populațiile statelor (reprezentarea populațională);

– fluența legiferării: unicameralismul elimină costul în timp al dezbaterii aceluiași proiect normativ de către două Camere cu configurație politică cvasiidentică, în timp ce un bicameralism cvasiegalitar (precum cel românesc de după 2003) antrenează costuri nejustificabile în condițiile nediferențierii intercamerale a atribuțiilor legislative și nici a procedurii de vot a membrilor celor două Camere;

– economic: în mod evident și opozant costurilor nejusificate ale unui bicameralism egalitar _de facto_ , unicameralismul comportă avantajul reducerii costului total al funcționării parlamentului prin reducerea numărului de costuri unitare;