Claudiu Vasile Răcuci

„Unii copii din România nu au nicio șansă!”

În numai nouă luni de când a preluat puterea, incompetența Guvernului girat de PSD și de ALDE este deja incontestabilă. Probele nepriceperii vin, practic, în fiecare zi. Sunt nouă luni în care, dacă e să contabilizăm activitatea guvernamentală, nu putem decât să constatăm că PSD și ALDE s-au ocupat exclusiv de lupta cu justiția, de prăduirea bugetului public și de născocirea a tot mai multe impozite și de majorarea celor existente. Nici în plină criză economică agenții economici nu au trebuit să facă față la atâtea provocări ca în nouă luni de guvernare Dragnea. Despre România noastră, despre cum s-a schimbat ea în acest an, nu vă chinuiți să căutați vreun proiect de investiții demarat, vreun kilometru de autostradă finalizat, vreo școală renovată sau vreun spital reabilitat. Nu veți găsi astfel de lucrare realizată de PSD și ALDE. Veți afla poate că autostrăzi deja construite au început să se fărâme, că școlile stau mai rău ca anul trecut, că paturile din spitale sunt mai ruginite, iar medicii tot mai puțini. Acest lucru are o singură cauză – agenda liderilor PSD și ai ALDE, prioritățile lor efective sunt cu totul altele. Nu România e prioritatea lor!

În vreme ce Dragnea și Tăriceanu se luptă cu DNA, România merge mai departe, dar nu mai bine, ci tot mai rău! Bătrânii abia dacă își iau tratamentele, tinerii speră tot mai puțin la o casă, iar pentru copii nu există niciun fel de politică publică serioasă care să le acorde tuturor șanse egale în educație. Știu, o să spuneți că în România învățământul obligatoriu este gratuit, potrivit Constituției! Corect, o să vă răspund și eu – așa scrie în Constituție! Însă în realitate lucrurile stau total diferit. Tot în Constituție mai scrie despre egalitatea de șanse și despre egalitatea de drepturi în fața legii. Ce frumos scrie în Constituție și ce realitate diferită avem în țară!

Cum putem vorbi despre șanse egale pentru copii, pentru elevi, când statul român are abordări diferite calitativ față de ei? Prima și cea mai puternică diferență este pe axa mediului de rezidență. Are cineva curajul să compare o școală de la oraș cu dotările și logistica dintr-o școală din mediul rural? Apoi, distanța pe care trebuie să o parcurgă zilnic, dus-întors, un copil de la oraș, față de kilometrii pe care trebuie să-i facă un copil de la țară. Și, de parcă nu ar fi îndeajuns, câți copii învață la oraș în clase cu predare simultană și câți învață în clase simultane în mediul rural? Vă spun cu sinceritate că, în legătură cu acest ultim aspect, și eu am rămas mut de uimire atunci când fostul ministru, Pavel Năstase, m-a informat, pe calea unei interpelări, că în anul școlar 2016/2017 au învățat în clase cu predare simultană nu mai puțin de 115.596 de elevi, în nu mai puțin de 7.249 de clase! Mai mult, în anul 2017 au intrat în învățământul cu predare simultană încă 21.538 de elevi, iar în anul 2018 se așteaptă încă 13.114 de elevi care vor intra în clasele simultane.