Varujan Pambuccian

Vă mulțumesc, doamnă președinte.

Am să-mi citesc declarația politică – este un lucru pe care îl fac destul de rar – și o să o și depun în scris, pentru că aș dori să fie consemnată ca atare.

Cu exact un secol în urmă, pentru armenii din Imperiul Otoman începea drumul Golgotei care, în unele cazuri, s-a sfârșit printr-o crucificare cât se poate de concretă în deșerturile Siriei.

Pe 24 aprilie, elitele intelectuale, religioase, politice și economice ale armenilor din Istanbul au fost arestate, întemnițate și ucise. În zilele următoare, soldații armeni din armata otomană au fost dezarmați și trimiși în lagăre de exterminare. Populația armeană din tot cuprinsul imperiului a făcut apoi obiectul unei deportări în masă, 306 coloane de deportați parcurgând spații imense către zonele deșertice ale Siriei, unde se hotărâse relocarea lor. În aceste marșuri ale morții, armenii din convoaie au fost în mod sistematic înfometați, epuizați fizic și atacați de batalioanele speciale guvernamentale care îi însoțeau. Din cei peste un milion de armeni duși în acest fel spre deșert, au ajuns la destinație în jur de 20%, restul fiind uciși pe drum.

Destinația însemna internare în lagăre de exterminare, acolo unde au pierit majoritatea celor care au supraviețuit drumului. Pe toate aceste drumuri au avut loc atrocități de neimaginat pentru lumea civilizată, de la uciderea copiilor la crucificarea femeilor. În acest timp, armenii din armata otomană erau uciși sistematic în lagărele de muncă în care fuseseră internați. Bilanțul sec a doi ani de neantizare este de un milion și jumătate de armeni, cetățeni ai Imperiului Otoman.

Câteva zeci de mii de armeni au reușit să scape cu viață, fugind fie în Imperiul Țarist, fie prin porturile de la Mediterana în Europa, fie în teritoriile otomane ocupate de către Antantă. Una dintre familiile care au reușit atunci să se refugieze și care a găsit adăpost în România, primul stat care a întins o mână refugiaților armeni, este familia mea. Strămoșii mei puteau opta între moarte și abandonarea credinței creștine. Bunicii mei împreună cu majoritatea armenilor de atunci au spus: „Mai bine ne pierdem trupul decât să ne pierdem sufletul.” În acei ani, armenii din Imperiul Otoman au învățat să moară și, călcând pe moarte, să învie întru credința creștină.

S-a scris și s-a spus mult despre genocidul împotriva armenilor din Imperiul Otoman. S-a recunoscut puțin și de foarte puține ori el a fost calificat ca atare. De aceea, astăzi, doresc să citez din cele mai recente gesturi legate de comemorarea evenimentelor de atunci. Primul este cel al Sanctității Sale Papa Francisc I, care, în timpul liturghiei din 12 aprilie 2015 dedicată centenarului genocidului împotriva armenilor, a spus: „Poporul vostru, pe care tradiția îl recunoaște drept primul popor convertit la creștinism în 301, are o istorie bimilenară și păstrează un admirabil patrimoniu de spiritualitate și cultură, alături de capacitatea de a se ridica după numeroasele persecuții și încercări la care a fost supus. Vă invit să cultivați întotdeauna sentimentul de credință față de Domnul, pentru faptul de a fi fost capabili să vă păstrați fidelitatea față de El chiar și în epocile cele mai grele.