Andrei Daniel Gheorghe

Vă mulțumesc, doamnă președinte. Cristos a înviat!

Declarația mea politică de astăzi vizează „Asistenționalismul de lux”.

Una din premisele politicilor neocorporatiste o reprezintă eludarea principiului responsabilității, principiu fundamental al capitalismului și baza doctrinară pe care se întemeiază sistemele de gândire economică de tip liberal.

În liberalism, orice investiție, orice acțiune în plan financiar prezumă și un risc pe care investitorul are datoria și obligația de a și-l asuma, pornind de la ideea că orice formă de liberă inițiativă este rezultatul și expresia practică, în profit ori în deficit, a acțiunilor întreprinse.

Din păcate, sistemul economic românesc de astăzi prezintă o serie de hibe majore sub ceea ce înseamnă asigurarea unei piețe cu adevărat libere și a unui mediu concurențial care să împiedice apariția monopolurilor de orice tip. Acest melanj de etatism asistenționalist și de interese protecționiste ale capitalului străin – nimic rău în a fi capital străin, însă avem de-a face cu un capital de stat în cazul de față – îl regăsim și în decizia eronată și antiliberală prin care Guvernul condus de domnul Victor Ponta a dispus punerea în aplicare a memorandumului de ștergere a datoriilor istorice pe care compania Rompetrol, deținută de compania de stat Kazmunaygaz din Kazakhstan, le avea în raport cu statul român.

Așadar, din cele 760 de milioane de dolari cu care statul român a creditat Rompetrol Rafinare în anul 2003 vor fi încasate în total doar 260 de milioane dolari.

După ce statul român a acceptat să vândă cota de 26% din acțiunile Rompetrol Rafinare Constanța la valoarea de 200 de milioane dolari, asigurându-se de nediluarea celorlalte 18% deținute la Rompetrol, Kazmunaygaz s-a angajat, printre alte promisiuni, în proiecte energetice regionale și realizarea unor benzinării, în vederea acceptării înființării unei companii româno-kazahe (20% noi și 80% ei), care să aibă o țintă de investiții în valoare totală de circa un miliard de dolari și unde să investească suma de 180 de milioane dolari, urmând ca, până la amortizarea întregii investiții, întreg profitul rezultat din această afacere să revină kazahilor.

Această măsură, care dovedește slăbiciunea Guvernului condus de domnul Victor Ponta, vine să ne pună foarte clar întrebarea dacă mai are sau nu România politică economică națională.

Privatizarea și apoi cumpărarea de către KMG a Rompetrol Rafinare încă de la momentul 2007 a îmbrăcat haina unei tranzacții netransparente și neașteptate. Oare de ce Guvernul condus de domnul Victor Ponta a renunțat în februarie 2013 la litigiul cu kazahii, acceptând acest târg impropriu, care dezonorează statul român și care nu prezintă niciun fel de garanții reale de recuperare prin investiții profitabile în anii următori a contravalorii datoriilor istorice pe care Rompetrol le avea la bugetul public?

Oare putem vorbi de capitalism în România, din momentul în care Guvernul, care ar trebui să apere interesele capitalului românesc și ale contribuabilului român, oferă acest adevărat „ajutor de stat” unei societăți publice foarte apropiate de puterea politică a fostei republici sovietice a Kazakhstanului?