Ion Eparu

Vă mulțumesc, doamnă președinte de ședință.

Și vă mulțumesc foarte mult și pentru îngăduința pe care mi-ați arătat-o, de a-mi da cuvântul așa repede, pentru că trebuie să particip la o întâlnire, care și ea face parte din viața cotidiană a societății noastre, cu sportul.

Subscriu în totalitate colegului Zlati în ceea ce a afirmat mai devreme.

De altfel, declarația mea politică, intitulată „De ce să ne tăiem craca de sub picioare?”, se va referi la un factor foarte, foarte mic, să spunem așa, care a concurat și el – și sper eu să nu ducă la rezultate și mai proaste – la actuala stare de lucruri.

România are aproximativ 3 milioane de copii în învățământul preuniversitar, cam tot atâția părinți, automat implicați și ei în sistem, dar și în jur de 250.000 de profesori.

Cifrele exacte fluctuează într-un sistem atât de mare, de la o zi la alta, dar cred că am punctat niște valori destul de apropiate de realitate. Și nu greșesc să afirm că aproximativ o treime din populația țării noastre este implicată direct în tot ceea ce se întâmplă în sistemul de învățământ, iar forma în care sunt numiți directorii de școli și grădinițe în sistemul public de educație preocupă așadar, fără niciun fel de exagerare, o mare parte din populația României și o pondere uriașă din populația activă, respectiv cea care va deveni activă peste 1, 2, 3 sau 10 ani.

Pornind de la aceste premise, consider că profesionalizarea managementului școlar este un demers indispensabil, foarte important, cu un impact de mari dimensiuni și căruia trebuie să-i acordăm atenția cuvenită. Nu modificăm Codul fiscal pe genunchi, într-o lună, nu transformăm Codul civil pe ascuns, nu restructurăm Codul penal dintr-un birou, departe de ochii lumii. Și atunci, de ce am lua pe furiș o decizie majoră în privința educației, în privința tinerilor și a copiilor noștri? Pentru că asta se întâmplă.

De aceea, acum, în plină perioadă de înscrieri la concursul organizat de Ministerul Educației, în spațiul public se duce dezbaterea care ar fi trebuit să aibă loc de fapt cu mult înaintea acestui moment.

În fiecare an, Ministerul Educației publică și permite profesioniștilor și celor implicați să-și exprime părerea cu privire la chestiuni cu o mai mică implicare.

Am asistat în ultimele luni la o amplă discuție în spațiul public cu privire la structura anului școlar, de exemplu. Am văzut și am apreciat că opiniile venite inclusiv de la elevi, actori principali în sistemul de învățământ, au fost luate în calcul. Consider, așadar, că actualul ministru al educației știe să consulte opinia publică. Și atunci se naște firesc întrebarea: de ce nu vrea să o facă și în această problemă?

Nu am luat astăzi cuvântul să cer aici și acum anularea concursului. Nu vreau nici să critic vreuna dintre părțile implicate. Dorința mea este să lansez un apel către factorii de decizie din Ministerul Educației, în sensul adoptării unei hotărâri pertinente, de bun-simț, aș zice, după atâtea semnale venite din spațiul public.