Viorica Georgeta Pompilia Moisuc

Vă mulțumesc, doamna președinte. Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea politică se intitulează: „Ce este și ce face Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului?”

Dintre zecile de instituții sinecure apărute în ultimii patru ani pe lângă Guvern, Președinție, ministere etc., îmi opresc atenția în cele de mai jos asupra Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, cu adresa în București, strada General Praporgescu nr. 33.

De ce această alegere? Pentru motivul că instituția amintită s-a crezut îndreptățită să aducă pe piață, și așa suprasaturată de tot felul de manuale de istorie, unul mai prost decât altul, un așa-zis manual pentru licee intitulat „O istorie a comunismului din România”, editura POLIROM, București, 2008, 189 de pagini.

Înainte de a mă referi, foarte scurt, la acest așa-zis manual, care ar trebui retras de pe piață cât mai repede cu putință, voi da câteva date extrase de pe internet despre institutul sus-menționat.

Înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.724/21.12.2005, institutul are în prezent 19 cercetători și un mare număr de colaboratori externi. Comitetul director, numit de primministrul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, este alcătuit din: președinte, în persoana unui „istoric” despre existența căruia am aflat de la televizor, anume Marius Oprea, directorul general — din aceeași categorie — Stejărel Olaru și secretarul general, ziarista Lucia Hossu-Longin. Există și un consiliu format — citim în prezentarea institutului de pe internet — „din 11 personalități ale societății civile, numite tot de prim-ministru”.

Cine sunt personalitățile? Iată-le: Petre Mihai Băcanu, Ștefana Bianu, Doina Cornea, Dennis Deletant, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea, Cristian Pârvulescu, Andrei Pleșu.

Este momentul să ne reamintim că personalitățile din conducerea institutului, cercetători și colaboratori ai acestuia, autorii așa-zisului manual, fac parte și din Comisia Prezidențială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu, personaj mai mult decât controversat, semnatar al Declarației de la Budapesta din 16 iunie 1989, document de o gravitate fără precedent care neagă conceptul de stat național unitar, suveran și indivizibil al României, susținând, printre altele, „reprezentarea politică autonomă” a Transilvaniei.

Consider, de altfel, că sintagma „societate civilă” ar trebui, odată și odată, supusă unei largi dezbateri publice pentru a se pune capăt acestui abuz impardonabil săvârșit de un grup de oameni care, în numele unor principii pe care, de fapt, nu le au, și-au arogat dreptul de a judeca, de a da sentințe, de a formula concluzii definitive asupra unor fapte și fenomene care privesc întreaga națiune română.

Ceea ce ridică multe semne de întrebare este existența Serviciului de investigații speciale al acestui institut, serviciu condus de Stejărel Olaru, care lucrează în cooperare cu Parchetul General.