Marian Neacșu

Vă mulțumesc, doamnă președinte. Doamnelor și domnilor,

## Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează, retoric probabil: „Demagogia liberală salvează industria îngrășămintelor chimice?”

Mai nou, unii politicieni deplâng, formal, soarta combinatului chimic de la Slobozia, în numele unui partid care nu a făcut nimic pentru industria îngrășămintelor chimice. Ei invocă disponibilizarea a 80% din personal, adică

peste 700 de oameni, ceea ce constituie o informație falsă. De fapt, unitatea are în intenție să disponibilizeze, din cei 867 de angajați, un număr de 229 persoane. Dintre aceștia, majoritatea sunt pensionari reangajați de „Amonilˮ, pe care aceiași politicieni spun că vor să îi recalifice. Iată cum insuficienta documentare a transformat respectiva intervenție într-o gafă politică.

Faptul – trist – că un număr de oameni sunt disponibilizați la Slobozia de către Combinatul chimic, deținut de o importantă firmă privată, nu este, cu siguranță, vina unui guvern care lucrează de numai patru luni de zile. Memoria acelor politicieni este selectivă și nu a reținut faptul că această unitate a început să își taie instalațiile tehnologice, pentru a le vinde la fier vechi, chiar în perioada guvernării liberale, adică în ultimii patru ani.

Criza industriei îngrășămintelor chimice din România nu a apărut peste noapte, deși foștii guvernanți încearcă să acrediteze această idee și să arunce vina pe actualul Guvern pentru toate relele sistemului subminat de ei, timp de patru ani. De ce nu au fost capabili guvernanții, timp de atâția ani, să aplice politici economice coerente, care să susțină industria românească de îngrășăminte chimice? De ce nu au fost capabili să limiteze importurile extracomunitare de îngrășăminte (care, să fim realiști, nu au început tocmai acum, în 2009)? De ce nu au stimulat marile combinate românești să ofere prețuri corecte pe piața românească? Răspunsul ar putea să ni-l dea numai fostul premier Tăriceanu.

Se mai plâng liberalii, recent ușurați de povara unor răspunderi prea mari pentru niște competențe așa de mici, de faptul că nu s-a acordat o subvenție pentru îngrășămintele chimice. Dacă România dorea, la începutul anului 2009, să acorde subvenții pentru îngrășăminte, această măsură trebuia precedată de o aprobare de la Comisia Europeană, iar o asemenea aprobare trebuia cerută printr-o notificare încă din anul 2008. De ce nu s-a trimis notificarea la Uniunea Europeană? Răspunsul ar putea să ni-l dea numai fostul premier Tăriceanu.

Punctul de vedere al Comisiei Europene a fost, oricum, destul de clar: orice subvenție pentru aceste combinate de îngrășăminte chimice nu poate fi admisă, deoarece ar constitui un ajutor direct. Singura variantă posibilă este de sprijinire a agricultorilor români prin subvenționare. Or, modul dezastruos în care s-au acordat subvențiile pe suprafețe este efectul lipsei de funcționare a instituțiilor conduse de PNL în ultimii ani, față de care foștii guvernanți nu au avut nici măcar scuza vreunei crize economice globale.