Puiu Hașotti

Vă mulțumesc. Domnilor președinți, Domnule prim-ministru,

Doamnelor și domnilor,

După un discurs care a abordat Tratatul de la Lisabona dintr-o perspectivă foarte politică — și trebuie să fiu de acord cu marea majoritate a ideilor expuse aici de domnul președinte Mircea Geoană —, permiteți-mi o abordare mai tehnică asupra a ceea ce înseamnă Tratatul de la Lisabona și asupra votului pe care urmează să-l dăm.

## Doamnelor și domnilor,

Ratificarea unui tratat internațional este, de regulă, episodul final al unui proces de negociere. Ca reprezentant legitim al națiunii, Parlamentul exprimă dreptul suveran al cetățenilor și oferă legitimitate noului tratat. Acest lucru este cu atât mai necesar pentru un tratat cum este Tratatul de la Lisabona, care conține elemente constituționale, precizând printre altele arhitectura instituțională a Uniunii Europene și repartiția competențelor între statele membre și Uniune.

Procesul de revizuire a tratatelor, care a culminat cu semnarea Tratatului de la Lisabona, s-a bucurat încă de la început de o participare parlamentară substanțială. Suntem în Parlament, și voi aborda din această perspectivă parlamentară, dar și dintr-o perspectivă tehnică Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona este capătul unui drum care a început încă din decembrie 2001, când Consiliul European de la Laeken a alcătuit Convenția privind viitorul Europei, un forum care a avut o componentă parlamentară majoritară. Convenția a primit sarcina să răspundă la o serie de întrebări legate de viitorul Europei și să ofere, în final, o opțiune pentru revizuirea tratatelor.

Astfel, pentru prima dată în istoria revizuirii tratatelor europene o dezbatere substanțială și transparentă cu participare parlamentară relevantă a precedat conferința interguvernamentală clasică, în care negocierile aveau loc doar între diplomați în spatele ușilor închise.

Convenția, compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale și guvernelor din statele candidate și statele membre ale Parlamentului European și Comisiei Europene, a propus o serie de reforme curajoase, desprinzându-se de regula celui mai mic numitor comun, dominantă de-a lungul negocierilor care au condus la Tratatul de la Amsterdam și, respectiv, la Tratatul de la Nisa.

Chiar dacă conferințele interguvernamentale din 2004 și, mai ales, cea din 2007, după respingerea Tratatului constituțional în urma referendumurilor din Franța și Olanda, au diminuat unele reforme propuse de Convenție, substanța textului a rămas nealterată în punctele esențiale.

Până la urmă, regretul pentru unele regresii ale Tratatului de la Lisabona față de Tratatul constituțional inițial a fost compensat de succesul diplomatic al negocierilor decisive de anul trecut, la care am fost parte și noi românii în timpul președințiilor Germaniei și Portugaliei. Acestea au permis găsirea soluțiilor de relansare a procesului de integrare europeană, acceptabile pentru toate cele 27 de state membre.