Anghel Stanciu

Domnule președinte, Onorat prezidiu, Stimate doamne și stimați domni deputați, Domnilor miniștri,

Am spus săptămâna trecută că sunt două categorii, să le spunem, sociale, care atunci când ajung cu proiecte de legi sau ordonanțe pe masa Legislativului nasc multe probleme. Este vorba despre pensionari și respectiv despre cei din învățământ.

Această ordonanță este rodul multor zbateri, la care dumneavoastră ați asistat la dezbaterea privind bugetul. Ea s-a născut prin dorința dumneavoastră, a tuturor, dar și prin acceptul Guvernului, prin cei doi miniștri – este vorba de ministrul Hărdău, ministrul educației și cercetării, la vremea aceea, și domnul ministru Vlădescu, Sebastian Vlădescu, ministrul de finanțe – care, într-un mod, am spune noi, unicat, s-au prezentat amândoi la aceste două microfoane și au fost de acord ca cele 4.000 de miliarde lei vechi să fie transferate dintr-un capitol în Capitolul „Salarizare”. Au urmat apoi negocierile respective, care s-au finalizat în această ordonanță.

Vreau să vă spun cu toată sinceritatea și aici este de față și distinsul lider al Grupului parlamentar al P.S.D., Viorel Hrebenciuc, că niciodată, din ’90 până în prezent, salariile în învățământ nu au crescut prin bunăvoința guvernanților. Niciodată nu a venit Guvernul să spună: „Stimate cadre didactice, dumneavoastră plămădiți viitorul țării prin educație, și nu prin pușcării, și, uite, noi vă creștem salariile”.

Totul a fost o bătălie, o bătălie începută în Comisia pentru muncă și protecție socială, continuată în Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport, continuată în plen, și cu suportul unor oameni de bine, care au înțeles că statul pe băncile școlii înseamnă și ore-cap, nu numai ore-șezut! Și atunci au plusat. Și s-a plusat câte o categorie. S-a venit cu creșterea salariilor profesorilor, apoi au urmat celelalte categorii, cu presiunile respective, domnul președinte Dorneanu probabil că-și aduce aminte, în 2004, în 13 septembrie, cum s-au mărit cu 30–33% la 1 octombrie 2004. Deci a fost această, să spunem, nu presiune, ci un lobby de o anumită factură.

Și acum s-au mărit la conferențiari, s-au mărit la profesorii de gradul I, urmând, în logica firească a lucrurilor, să ne axăm pe preuniversitar (profesorii de gradul II, învățătorii de gradul II, educatorii gradul II) și să creăm niveluri de excelență și de tendință.

Aceasta a născut anumite discuții. Este prima dată când constat, din ’92 de când sunt în această Cameră și 9 ani de când am fost președintele comisiei, că anumiți lideri de sindicat, anumiți, nu toți, spun: „Domnilor, nu vrem la preuniversitar nimic. Nu vrem la profesorii de gradul I, nu vrem la profesorii de gradul II, învățătorii de gradul I și educatorii de gradul I, pentru că ar naște discuții contradictorii între membrii noștri”.

Eu am și am avut, în cei 9 ani de președinție, o idee foarte clară. Nimic din ceea ce se poate da învățământului nu trebuie refuzat, pentru că ceea ce solicită unii lideri de sindicat este absolut imposibil: creșterea simultană a salariilor la cei aproape 300.000 de angajați din sistemul de învățământ.