Mircea Irimescu

Vă mulțumesc, domnule președinte. Bună dimineața!

„Onorarea unei comemorări sau 70 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă”

Stimați colegi,

Cu patru zile în urmă, la 1 aprilie 2011, s-au împlinit 70 de ani de la masacrul antiromânesc de la Fântâna Albă.

Faptele, în general, sunt cunoscute. La ceva mai bine de nouă luni de la raptul nordului Bucovinei din 1940, în prima zi de prier a lui 1941, la locul împădurit numit Varnița, din apropierea localității lipovenești Fântâna Albă, foarte aproape de noua frontieră impusă de sovietici, Armata Roșie a deschis focul asupra unei coloane de civili de circa 3.000 de persoane, care sperau să se poată refugia în patria lor istorică. Numărul victimelor, înhumate în gropi comune chiar la locul tragediei, nu a fost stabilit cu precizie. Autorii care au cercetat acest rușinos eveniment al secolului XX și au tipărit lucrări pe această temă avansează cifre care depășesc 2.000 de morți. Respectând datele istorice specifice, cu destul temei, s-a afirmat că ne aflăm în fața unui Katyn românesc.

Începând cu anul 1991, la împlinirea a jumătate de veac de la sângeroasele evenimente, când realitatea politică din fosta Uniune Sovietică a făcut cât de cât posibil acest lucru, comunitatea românească din nordul Bucovinei, cu eforturi deosebite, și-a pomenit cu demnitate victimele de la Varnița și a supus atenției lumii dovezile acestei crime de neiertat.

După identificarea – prin martori – a locului gropilor comune, în vederea pomenirii care urma să aibă loc, urmașii celor uciși au ridicat o cruce pe care era trecut un text comemorativ, dar noaptea crucea a dispărut. În ziua care a urmat, oamenii au ridicat o nouă cruce, care a avut același destin ca și prima.

În noaptea zilei de joi a săptămânii în a cărei sâmbătă trebuia să se desfășoare creștineasca pomenire, oamenii satelor de pe cursul superior al Siretului au turnat o cruce din beton, pe care au păzit-o și care dăinuie și astăzi. Pe cheltuiala acestor admirabili conaționali s-au făcut praznicul și serviciile religioase cuvenite. Nimic de la statul român, care, timorat în fața puterii încă sovietice, a excelat prin absență.

De atunci încoace, an de an, de fiecare dată cam în același fel, ba un consul, ba vreun șef responsabil guvernamental de cheltuirea banilor publici destinați românilor din afara granițelor, ba demnitari ai județului Suceava, ba primarul din Rădăuți, cum s-a nimerit, au asigurat prezențe oficiale insuficient de semnificative la comemorările de la Fântâna Albă.

În mai 1999, aflat într-o vizită particulară în nordul Bucovinei, în ciuda opoziției autorităților ucrainene, însuși regele Mihai s-a recules la locul masacrului.

Încă n-a trecut anul de la accidentul aviatic de pe aeroportul din Smolensk, în care și-au pierdut viața Președintele Poloniei și 94 de înalți demnitari ai statului polonez care se îndreptau către locul monstruoasei crime de la Katyń, și ne amintim modul laudativ în care presa lumii a apreciat demnitatea Poloniei, o țară care, de la cel mai înalt nivel, an de an de când acest lucru a fost posibil, și-a comemorat cum se cuvine eroii victime ale stalinismului bestial practicat de primul stat comunist al lumii.